Oficial a sosit…
Țoc, țoc, îmi sărută buza gândului
fară prea multe întrebări,
neasteptând răspunsurile mele,
care oricum nu ar prea conta
pentru prea plinul întâmplat
intre pereții unei veri abundente.
Sosiri, plecări, mutări, șah-mat,
iar sosiri, iar plecări and so on…
Pe dumneaei melancolia
nu o mai evidențiez, pentru că
deja și-a luat lumea-n cap,
împrastiindu-și parfumul peste tot calendarul.
Rămân doar în zona de bun simț
a unei ecuații cu trei, patru necunoscute,
împletind sensurile realității
după mișcarea astrelor.
O toamnă colorată, răsfățată
de un septembrie blând și senin
îmi îmbrățișează gândurile.
Gândurile mele nostalgice,
dansând tumultos, pasionat,
rebel, senzual cu dorințele înfumurate,
neastâmpărate, nebunatice
și fluide ale inimii.
Planete se aliniază cuminți și înțelegătoare
pe trasee nevăzute, mistice,
împletind magii coborâte din al nouălea cer.
Tic, tac, îmi ticăie
ceasul dimineții
amintindu-mi că trebuie să mă trezesc.
Din somn, din amorțeală,
din visare, din alean.
Nu am cules strugurii din vie,
i-am cumpărat aseară
din Tescoul de la marginea podului.
Un indian simpatic îmi zâmbește
mereu de după tejghea,
neîndrăznind să avanseze pașii.
A scanat strugurii,
apoi vinul,
apoi bomboanele de ciocolată.
I-am întors zâmbetul.
„Se lasă cu petrecere?”
prinde curaj a întreba…
În sfârșit, îmi spun eu în timp ce
un zâmbet obraznic îmi zugrăvește fața.
„Un fel de… Uite,
pe ceruri avem o lună plină, luna abundenței.
Sosește toamna… mâine…”.
Mă privește ciudat,
holbând doi ochi negrii,
dar nu pentru prea multă vreme.
Un râs mai obraznic decât zâmbetul meu
își face apariția de după mustățile
și barba ce-i acopereau mai bine de jumătate de față.
„Înțeleg, înțeleg…”
și îmi face cu ochiul stâng.
Mă rușinez,
aș, ce s-o fi întâmplat cu astrele în seara asta?
Împachetez repede lucrurile
și aproape că dau năvală afară,
când vocea lui mă prinde din urmă:
„Știi, am vrut să te întreb,
dar mereu nu am îndrăznit,
ai vrea să ieșim la o cafea, într-o bună zi?”
„Aaaa”, bangui eu,
mai mult speriată de acum de îndrăzneala lui.
„Sunt foarte ocupată zilele acestea, dar…”
Nu reușesc să îmi termin fraza
că iar mă ajunge vocea lui:
„Oh, m-am gândit eu că nu ești singură,
că ești ocupată”… Bună mișcare.
„Da, sunt ocupată.”
Șah-mat, ce ți-e și cu lingua franca uneori.
Nu am bătut nucii, ci ideile…
Le-am scuturat puternic,
în așa fel încât toate fructele coapte
să îmi cadă în poală.
Au avut coajă tare,
le-am așezat cuminte în containere colorate
pe care le comandasem online
la Argos și Waterstone.
Să înceapă șoul, zic deci.
Ideile se prind în dans,
balansându-se pasional
printre pereții gândurilor,
tânjind miresme delicate
și panorame înalte.
Eu tac, mai mereu,
ascultându-le cântecele,
urmărindu-le dansul.
Mereu am dansat, timid la început,
apoi din ce în ce mai năucitor.
Am dansat printre continente,
hărtii și documente,
aeroporturi, căderi și ridicări.
Am valsat printre protocoale,
culturi, râzând și plângând,
săltând de bucurie
sau sfâsiindu-mi serile în durere.
Dans, dans, mă prind și eu în vâltoare.
Ne învârtim îmbătător.
Este toamnă,
la geam bate ușor
un vânt din miazănoapte.
Merele și gutuile… îmi apar în minte…
De undeva din copilărie,
un alean se topește printre gânduri.
Lăcrimez.
A dor, a înstrăinare, a neputință.
Sunt la mii de kilometri distanță,
în timp și în spațiu.
Planetele își continuă cuminți alinierile magice,
în timp ce eu ajustez emoțiile unei alte realități.
Un oraș multicolor zâmbește vesel,
plin de lume, arome, povești și speranțe.
O altă eu îmbrățișez cu încântare toamna.
Mulțumind universului pentru fructele coapte ale beatitudinii.
Țoc, țoc… mă sărută jucăuș pe buza gândului,
marcând un egal năucitor între lumini și umbre,
mângâind stelele cerului.
O tihnă își aruncă mireasma peste necunoscutele realității.
Un sonet își curtează rimele la poarta sufletului.
Rămânem împreună
să dansăm tangoul toamnei.
Echinocțiul îmi face zglobiu cu ochiul…
Zâmbesc jucăuș…
Emoțiile imi scriu o Poezie…
Volume publicate:
Imagine de la Pexels
MasticadoresRumanía Editora: Manuela Timofte 