Archivo de la etiqueta: Simona Prilogan

Îmi promit

de Simona Prilogan

Cârduri de ciori străbăteau cerurile pline de foc,
În liniștea zilei scobeau lumi cu idei de noroc.
Timpu-mi părea un rebel ce haină din vise-mi croia,
Dar prinse greșit în model, lăsându-mă fără de ea.
Bătut-am la porți să întreb cum rostul se vrea îmbrăcat,
Câțiva mi-au răspuns să înjgheb miracol din voal de păcat,
Să scutur povara ușor, departe de visul trăit
Și chiar de-l mai arde un dor, ascuns să îl plâng, chinuit.
Că lumea n-o poți rândui și-n ziduri nu poți modela.
Privit-am spre ape verzui, cu plâns ca o rouă de stea.

Lăsat-am iubire pe crâng și zâmbet lăsat-am mereu,
Dar nopți mă găseau iar plângând, cu aripi frânte-n clișeu.
Povești despletite curgeau și doruri goneau în eter,
Dar porți le ferecau, iar rostu-mi părea un mister.
Oglinda-mi rânjea hohotind cu ochii-adânciți de război,
O noapte adâncă pe gând scobea cu putere-n noroi.
De viața-i o luptă-mi, cereau izbândă să cern pe poteci,
Cadavre de vise pe șleau, pierdută în umbrele reci.
Căci lumea-i croită așa, cu zbateri, și chinuri, și foc,
Săgeți – judecăți prinse-n șa și-n margini cu ochi de noroc.

Din goană de timp am oprit descânturi să ardă cu dor,
Pe-albastru de vis infinit, legat-am mirări pentru zbor.
Amiezi cu ninsori de or fi, lăsa-voi un zâmbet sub rost
Și-n mine-oi căta a găsi și râsul și plânsul din ost.
Cu păsări de foc de-oi zbura, vom face frăție în cer,
Și îngeri de-or fi, vom cânta, pierzându-ne întru mister.
O liniște-adâncă-mi promit să-mi legene zilele și
În mine aripi spre zenit îmi fac legământ a găsi.
Talanți de iubire și cânt să-mi fie lumină mereu.
Azi pașii-ndrăznesc în cuvânt, semnându-mi al clipei eseu.

© Simona Prilogan

Imagine de David Mark de la Pixabay

https://simonaprilo.com/

Volume publicate:

Chemarea

de Simona Prilogan

Drumul cotise deja prin pădurea întunecată de câteva ori, într-un amețitor tur de forță. Munții își îmbrățișau măreția într-o adorare narcisistă în timp ce păreau atât de reci și distanți în bătaia peculiară a serii. Alergarea devenise obositoare, iar bocancii loveau dur și cadențat stratul gros de zăpadă. Întunericul mușca din ce în ce mai brutal din firișoarele firave de lumină ce se strecurau printre copacii înalți și semeți.

Americanul, un vlăjgan cărunt și oarecum relaxat, povestea în continuare, cuprins parcă de o mantră a unui univers în care le-a văzut pe toate. Un anotimp înghețat îi răpise spațiul lăsându-i doar sclipirea de gheață a ochilor. O reflexie ce lumina în întunericul timpului și îl proiecta într-un tablou în care atitudinea arogantă devenise mireasă de suflet a unui instinct criminal, perfect șlefuit sub amprentele realității.

“…Vindeam repede drogurile, apoi adunam gașca. Spargerile au mers bine o vreme, strălucisem, eram number one, bro! Până într-o zi: Nasir cedase psihic. Ținuse ascunsă toată povestea multă vreme. Un telefon însă l-a prăbușit. Aflase adevărul iar acesta l-a țintuit într-un trist deznodământ. Ne povestise pe nerăsuflate totul. Era prea mult deja și dorea să ne împărtășească durerea necruțătoare ce îi mușcase sufletul.”  Câteva lacrimi străluceau cuminți pe privirea vlăjganului. Îmi țuguiasem buzele într-o nedumerire adâncă: americanul lăcrima iar asta mă deruta enorm. „Și?” întreb eu plin de curiozitate, „cum a stat treaba cu povestea?”

„Sora lui nici nu împlinise bine vârsta de 18 ani, când lumea din jur începuse să bârfească. Se zvonise că un băiat din sat o plăcea și că aveau deja întâlniri de taină. O crimă, de altfel, pentru comunitatea lor. Oh, ce aiurea, bro! Ce aiurea! Cum să învinuiești dragostea că vrea să se exprime? La naiba cu tot sistemul! În fine, în timp ce noi petreceam cu fetele, fără nici un fel de resentiment, sora lui Nasir era acuzată că iubea. În câteva săptămâni toată bârfa explodase într-o cangrenă. Într-o dimineață însă, poliția sosise la casa fetei să constate decesul: fusese găsită de către familie, spânzurată într-o încăpere lăturalnică a casei. Un bilet scris dezordonat lăsa să se înțeleagă că fata se considera vinovată de ceea ce făcuse și alesese să moară. Spre a spăla onoarea familiei.

Vestea a căzut ca un trăznet pentru Nasir, dar alesese să țină în el durerea. Adevărul este că nu mă împac, bro, cu toate chestiunile astea religioase. Se pare că fata fusese deja logodită cu un domn, după dorința familiei. O logodnă care nu însemna nimic sentimental pentru nici unul dintre protagoniști. Cât despre zvonul că plăcea pe altul, nu se adeverise nimic concret. Rămăseseră doar presupuneri. Câteva ochiade aruncate în întâlnirile comunității de la sala de rugăciune. Nimic mai mult. Dar nimic nu crește mai otrăvitor decât bârfa.

După alte câteva săptămâni, Nasir avea să afle de la domnul care locuia vizavi de familia lui, câteva “amănunte”. Omul suferea de cancer și își dădea ultima bătaie cu ceasurile realității. Simțea ca o apăsare pe suflet toată povestea ce aruncase în tristețe familia vecinilor. Nu știa exact cine a pus prima scânteie în bârfa cu pricina, dar recunoscuse că a fost unul dintre cei ce au purtat cu încrâncenare toată zgura calomniei și a întreținut focul. Avea mai apoi să se sfătuiască cu tatăl fetei: acesta hotărâse să o ucidă, iar el îl încurajase că aceasta va fi o rezolvare decentă a problemei. Noaptea crimei a fost odioasă: urletele disperate ale fetei au fost auzite de către toți vecinii. Tatăl ei, împreună cu ceilalți doi băieți mai mari, rămăși acasă, au înscenat o sinucidere.”

Un oftat adânc… și o tăcere se așeza glorioasă între secundele realității. Americanul își scoase o batistă mototolită și își suflă cu putere nasul. Câteva lacrimi se amestecau cu sudoarea rece. Încă alergam printre troienele sălbatice ale nopții. Povestea aceasta tristă învenina și mai mult apăsarea grea a antrenamentului.

“Nasir a fost primul născut al familiei. Spunea cum simțise de la o vreme, o adâncă disperare pitită în colțul sufletului și nu putuse să o descifreze. Nu se gândise nici o clipă că sora lui se afla în pericol. El a fost fratele care o ocrotise mereu. Îi urmărea jocul în tihnă și îi însenina ziua cu zâmbete. De câteva zile însă, zâmbetele îi muriseră cu totul, iar sufletu-i îngenunchiase într-o disperare profundă. Înnebunise de-a binelea.

După momentul mărturisirii, vecinul încheiase pactul cu eternitatea. Tot un fel de pact își dorea si Nasir să incheie, dar cu răzbunarea. O forță ciudată îi scrijelea mintea. Avea să ne spună că simte o chemare lăuntrică și că trebuie să se întoarcă acasă. Sufletul surorii îl striga de undeva din eter. Îi cerea cu disperare ajutorul. Și plecat a fost. Nu am mai auzit nimic despre el.”

Zăpada se așternea nestingherită peste noapte iar munții continuau să își admire semeția, în timp ce cordonul nostru primise adăpost într-o cabană a unității, sub coama stâncilor.

****

Dintre amintiri îmi rânjeau zgomotos chemările sufletului îmbrățișate cu noaptea. Luptasem mereu cu mine însumi. Să nu scap lacrima neîngrijită pe obrazul de acum prea plin de ocară. Mă numeau țigan. Doar că șatra nu mă dorise niciodată. Pentru ei eram rumânul, intrusul care stricase armonia casei. Eram fructul putred al unei povești de dragoste. Nu dragostea în conceptul ei tulburase pacea, ci faptul că un rumân îndrăznise să păcălească mica țigancă. De avort nu se vorbise, copilul trebuia născut. Românii au hulit țiganii și viceversa, iar povestea tinerilor s-a transformat repede într-un război de proporții. Pe tata nu l-am avut niciodată în preajmă. Nu am cunoscut bucuria clipelor de apropiere sufletească între un copil și tatăl lui. A fost o veșnică răceală, o neîntalnire a emoțiilor. O neintersectare a realității. Rămăsesem doar cu însemnele înfierate ale societății.

Soarele desenase deja pe cerul senin curcubee de lumină. Era o duminică albastră, prinsă în amintirile noastre. Fiecare își contempla într-o tăcere afundă propriile gânduri.

Americanul pășise hotărât în încăpere, venind glonț spre mine: “Azi noapte ai avut coșmaruri. Spuneai ceva despre “tata” și “moarte”. Nu am înțeles limba ta, dar o luptă se dădea în tine.” Am privit ochii albaștri ai amicului ce mă bătuse încurajator peste umăr: “Bro, fiecare avem câte o chemare în miezul inimii. O purtăm cu noi toată viață. Ce spun eu, toată viața; o urmăm și dincolo de ea.”

Frânturi de amintiri se perindau grăbite peste ceasul dimineții. „Bro”, spun gâtuit de emoție, „într-o dimineață de martie am avut o chemare ciudată. Am simțit acut că mama este bolnavă și că trebuie să merg să o văd. Sentimentul a fost atât de puternic, încât în nici 2 ore eram deja în trenul ce trebuia să traverseze toată țara.

Mama era bine. Încântată de sosirea mea bruscă, m-a rugat să ieșim la o plimbare pe geana serii care tocmai își făcea îmbrățișarea cu truda zilei. În timp ce se pregătea, am ieșit pe pridvorul casei. Lumina se definea din ce în ce mai palidă. În fața casei se așeza cuminte o mică livadă. Pe capătul dinspre grădina noastră se auziseră zgomote din ce în ce mai accentuate. Cineva strigă ajutor iar alte voci acopereau cu înjurături chemarea neajutoratului. M-am apropiat încet stârnit de disperarea strigătului. Doi bărbați înalți și solizi au luat-o la fugă, nu înainte de a-i mai da câteva șuturi zdravene bătrânului ghemuit pe coama cărării. I-am recunoscut pe cei doi nepoți ai Rumânului, copiii fratelui său, în timp ce jos aveam să dau ochi în ochi cu propriul tată. Un tată pe care doar florile-l recunoșteau și cele câteva mișcări automate ale sufletului, numite atât de cordial, instincte.

Tata era băut criță. Nu stârnea nici o noutate faptul acesta. De vreo câțiva ani, beția era starea lui de suflet. Se căsătorise cu o doamnă văduvă și trecuse toată averea pe numele fetei acesteia. Se spune că semnase beat fiind și că de fapt nu mai corela în limite normale lanțul realității. Nu știu dacă mă recunoscuse. Ambulanța a sosit repede și în câteva ore aveam să aflu că rămăsesem orfan de tată. Un orfan ce nu apucase să își vorbească sufletul. Nici nu mai avusesem cui de altfel.

Înmormântarea s-a făcut în tihnă, consemnând încă un biet bețiv căzut în șanțuri. Nimeni nu și-a mai bătut capul cu cei doi nepoți care s-au considerat nedreptățiți. Nici nu se dorea de altfel ieșirea Pandorei din cutie. După câteva luni, unul dintre nepoții bătrânului a luat calea monahală. Poate că ghearele remușcării zgâriaseră adânc peste realitate.

Tot peste realitate, zgârie uneori durerea și neputința. Nu știu cum este treaba asta cu chemarea, bro, dar căile universului ne sunt uneori atât de nepătrunse.”

„Într-adevăr”, șopti Americanul, contemplând parcă o imagine ireală ce se proiecta undeva într-un spațiu nedefinit. „Nepătrunse ne sunt căile uneori. Știi, Nasir a crezut că va rămâne condamnat definitiv în propria-i durere și neputință. Dar nu, nu a fost așa. Undeva o altă chemare și-a ridicat glasul. Avionul cu pricina nu avea să-l ducă înapoi acasă. La ce folos ura și răzbunarea? Europa își deschisese ușa iar eu am îmbrățișat zâmbetul unor alte dimineți. Sistemul acesta mi-a dat voie să devin altcineva. Să devin acel cineva pe care l-am simțit într-o chemare atât de intimă. Nasir a rămas dincolo de ușă. Aici este vie doar speranța și umanitatea. Cât despre tatăl tău, eu zic că dragostea și-a urmat doar chemarea firească.  Că întoarcerea ta acasă ți-a fost șoptită de îngeri. Poate că a murit împăcat. Sau cel puțin așa vreau să cred.”

„Așa vreau să cred și eu”, am murmurat, în timp ce soarele ne zâmbea șugubăt, cocoțat pe eșarfa cerului, iar ninsoarea mângâia toată valea, scriind povești magice de zile albastre pentru întoarcerile noastre.

Imagine de David Mark de la Pixabay 

https://simonaprilo.com/

Volume publicate:

Răpciune

de Simona Prilogan

Printre ploile visării, soarele își spală fața
Colorând cu veselie zâmbetu-mi din saga zilei,
Din neant, tiptil, revine, reclădindu-și fortăreața,
Din rugina-i rugăciune, prea șăgalnicul Răpciune.

Se-nfăsoară-n valul mării, adunându-și tainic rime
Pentru doinele iubirii, în pridvorul înserării,
Unde verdele se prinde în senina albăstrime
Decupând porți de uitare sub cupola-nstrăinării.

Printre vii își fac ochiade brize vesele și brune
Colorând magia toamnei în mirare aurie,
Ploi își împletesc cărarea prin nostalgicul Răpciune
Legănând în valsul serii, vis, alean și bucurie.

© Simona Prilogan, Londra, 3/09/2022
Imagine de Couleur de la Pixabay 

https://simonaprilo.com/

Volume publicate:

Întâlnirea


de Simona Prilogan

Îl remarcasem în avion. Stătea pe al treilea rând în fața mea, în șirul alăturat, amândoi ocupând locurile de lângă culoar. Citea de zori dintr-o carte groasă și mare, iar din când în când își întorcea privirea spre mine. Părea a fi apropiat anilor mele, dar cum ghicitul vârstei nu era punctul meu forte, putea foarte bine fi mai tânăr, ori mai bătrân.

“Hey, încotro te îndrepți?” mă surprinse întrebarea bărbatului ce se opri lângă mine, urmărindu-mă cum priveam plină de curiozitate panoul mare cu plecări cocoțat deasupra standului celor de la Național Express. L-am recunoscut repede pe tipul din avion. 

“Mă îndrept spre Mansfield” îi răspund în românește, fără să realizez că eram deja în Londra și că exista posibilitatea ca omul de lângă mine să nu înțeleagă. Oboseala îmi storcea cu putere ultima vlagă, însă am reușit să remarc că bărbatul, cocoșat puternic de două bagaje imense, nu aducea nicidecum a român.

Îmi zâmbi senin, rostind câteva cuvinte în românește, cu accent stricat, greoi, dar simpatic în același timp. “Eu sunt student la medicină, la Iași. Nu vorbesc bine românește.” O surpriză plăcută îmi lumină ochii, dar și sufletul. 

“Eu sunt asistentă medicală” îi răspund în engleză, tot cu un accent greoi, stricat, gândindu-mă la coincidența de a fi din domenii ce se întrepătrund.

“Și te îndrepți către Mansfield, corect?”

“Corect” îi răspund, zâmbind ca un copil căruia tocmai i-a fost înțeleasă exprimarea.

“Nu te așteaptă nimeni la aeroport?”

“Nu, din păcate. Este prima oară când ajung la Londra. Nu cunosc pe nimeni în țara aceasta dar tocmai am încheiat un contract de muncă cu un spital din Nottinghamshire” încep a-i turui pe repede înainte, adăugând și greșeala de a nu îmi cumpăra online biletul spre Mansfield. 

“Nu mai sunt locuri, ne pare rău” ne anunță politicos doamna de la ghișeul de bilete. Apoi foarte surprinsă probabil de cuvintele pe care le rostise, se încăpățână să caute iar și iar prin computerul ei. “Ce are Mansfieldul ăsta așa de important, că nu mai sunt locuri libere în nici un autocar?” se întrebă mai mult ca pentru sine. “Nimic, din păcate. Doar pentru mâine dimineață. La ora 6 ar fi prima cursă” îmi spuse cu sinceră empatie.

Instinctiv, am privit în jur. Zona de sosiri a aeroportului avea suficiente locuri libere. Erau totuși destui călători, mulți dintre ei adormiți pe scaune cu multitudine de bagaje în jur. Era 10 seara într-un sfârșit de octombrie rece, iar eu tocmai luam în considerare ideea unei nopți albe în sala rece a aeroportului.

“Bine ai venit în UK! Mă numesc Ali, iar de acum încolo voi fi primul tău prieten pe care îl vei avea aici. Locuiesc în Londra. Permite-mi, te rog, să te găzduiesc noaptea aceasta în micul meu apartament.”

Am căscat ochii atât de larg a mirare, încât noul meu “prieten” îmi zâmbi înțelegător. “Da, evident. Nu ne cunoaștem, abia ne-am întâlnit. Vei spune poate că sunt un nebun.“ Râzând ușor continuă “poate că într-un fel sunt, într-un fel în care societatea aceasta modernă nu poate să-l pătrundă; dar crede-mă, este doar în felul frumos al existenței. Permite-mi, te rog, să fac o faptă bună în seara aceasta. Este important pentru mine, iar pentru tine este și mai important să te odihnești.” 

“Foarte amabil din partea ta, Ali! Nu pot accepta, te rog să nu te superi.”

“Cum dorești, fată frumoasă. Hai să ne așezăm și să ne cunoaștem mai bine. Voi sta o vreme cu tine să-ți țin de urat, dacă nu îți este cu supărare.”

“Nu, nu îmi este cu supărare, bineînțeles. Și apoi tu ești singurul meu prieten de aici, precum ai spus. Numele meu este Dana.”

În următoarea oră ne-am adâncit în povestiri de viață, întâmplări din spital, din universitate. Așa am aflat că Ali provenea dintr-o familie iraniană refugiată de mai bine de 10 ani în Marea Britanie. Părinții lui au luat munca foarte în serios iar în scurt timp au reușit să pună pe picioare un mic restaurant cu bucătărie tradițională. Ali și-a dorit dintotdeauna să devină medic. Sărăcia și mediul ostil în care au fost nevoiți să trăiască o vreme, l-au ambiționat și mai mult în a studia. Frații lui au rămas să ajute părinții cu restaurantul, iar el a luat drumul altei străinătăți. Cel către Iași. Acolo a găsit o facultate pe care și-au permis-o, deoarece în Anglia studiile sunt încă foarte costisitoare pentru un non european.

“Mi-a fost greu la început. Cultural vorbind. În rest, oamenii sunt aceeași peste tot. Bucuria și tristețea, sărăcia și corupția, viața și moartea îmbracă cam aceleași rochii. Aceeași textură, aceleași culori. Doar nuanțele diferă.” Și zâmbi ironic, arătându-mi buzunarul gecii. “Bagă aici 50 lei” adaugă în românește cu același accent stricat, dar amuzant în același timp, făcând aluzie la ceea ce, din păcate, se întâmpla în spitalele românești. ”Vezi, Dana, lucruri ca acestea sunt atat de comune în țările în care democrația este știrbită ori nu există deloc.”

Un apel telefonic ne-a întrerupt brusc.

“As-salamu alaykum! …Da, mama, am aterizat cu bine. Sosesc cam într-o oră. Te rog mult, trimite-mi la apartament o porție de mâncare. Noaptea aceasta un musafir se va odihni acolo iar eu voi rămâne la voi până dimineață…”

Puternic surprinsă de seriozitatea cuvintelor sale, nu am mai reținut ce anume au povestit mai departe .

“Nu ne-am văzut de 7 luni. Abia așteaptă cu toții să ajung. Dana, te rog din suflet, fă-mi bucuria de a accepta ospitalitatea familiei  noastre. Am mult respect pentru românitate iar tu ești parte din ea. Ești parte din poporul ce mă găzduiește, un popor minunat în esența lui.”

Părea că Ali devenise mult prea emoțional, iar eu, deși încercând să rămân în zona raționalului, nu am mai avut puterea de a refuza. Un soi de încredere inexplicabilă mă învălui pe neașteptate. 

Contabilizam toate momentele petrecute de la scurta mea sosire în Anglia, în timp ce autocarul gonea pe autostradă. Ceva de “zile mari” se întâmplase în rutina existenței mele, deși rutina în sine se rostogolise din cuib, luând calea exodului. Tot un fel de act de credință, până la urmă. Pornisem într-un necunoscut, având doar speranța agățată la braț. În rest, impredictibilul, pericolul, hazardul erau acolo, jucând poker la masa destinului. Însă tot acolo erau și îngerii, și arhanghelii, ghidând lumi nevăzute. Cumva începeam să gust din cupa nomadului plecat în căutarea adevărului, în căutarea sinelui, lăsând în seama universului povara existenței. Realizând, într-un context cu totul nou, că ospitalitatea este una dintre cele mai seculare cadouri dăruite muritorilor.

Se spune, și pe bună dreptate, că nimic nu este întâmplător. Că uneori întâlnim oameni mesageri în calea destinului nostru, să ne îndrume, să ne arate, să ne încurajeze, să ne vindece . Pe Ali nu l-am mai văzut de atunci. Mi-au rămas doar amintirile. Calde, senine, curate. Îmbrățișarea frățească de rămas bun și binecuvântările-rugăciune pe care mi le-a dăruit la plecare. Vreau să cred că și-a împlinit visul de a fi medic, de a ajuta comunitățile sărace, de a alina suferințele.

© Simona Prilogan, Nottingham, Ian 2021

Imagine de Stela Di de la Pixabay 

https://simonaprilo.com/

Volume publicate:

Nuanțe

de Simona Prilogan

Se risipesc iar zorii printre blocuri,
Frânturi de cer se dezgolesc de frici,
Albastrul se-mpletește pe alocuri
Cu liniștea timidă-a lui aici.

Despic din coapsa timpului o știre,
Cuvinte-nfășurate-n haine gri,
Metehne sângerând într-o nuntire
De îndoieli pe coama lui a fi.

Din depărtări se-aud frânturi de pizmă,
Și-nnegurări se-abat peste oraș,
Pământul se rotește-n neodihnă
Frângându-se-n tornade păgubaș.

De-a valma se adună-n piețe corbii
Să-i  smulgă zilei farmecul gingaș,
Să-i pervetească chitesența vorbei
Lăsând-o goală pe-al urii zăgaș. 

Prin gânduri mi-e atâta gălăgie!
Nuanțe se cuprind, sălbatic joc!
Cu alergări, prezentul vrea să-mi scrie
Noi teoreme prinse-ntr-un deochi. 

© Simona Prilogan, Londra, 2022
Imagine de Pete Linforth de la Pixabay 

https://simonaprilo.com/

Volume publicate:

Se-mbrățișează umbrele-n senin

de Simona Prilogan

Se-mbrățișează umbrele-n senin
Gingaș, firesc, sorbindu-și din mister
Parfum de toamnă, proaspăt și divin,
Purtat de îngeri pe felii de cer.

Povești se-așează peste râuri-dor
Înconjurând cu amintiri un an,
O tihnă mă învăluie ușor
Și-mi mângâie povara din alean.

Culori se prind în dragoste și cânt,
Sărbătorind belșugul din văzduh,
Psaltiri purtate-n adieri de vânt
Mă-nvăluie cu sfântă pace-n duh.

La porți de anotimpuri se aștern
Frânturi de bucurie din etern. 

© Simona Prilogan, Londra, 19/08/2022
Imagine de Kim Shaftner de la Pixabay 

https://simonaprilo.com/

Volume publicate: