Mă agăţi singuratic de o umbră în van

de Simona Prilogan

Mă agăţi singuratic de o umbră în van,
Mă agăţi câteodată de iluzia ta.
Mă trezeşti amintindu-mi că mai trece un an
Iar din mine doar eu mai sunt cel ce mă vrea.

Răzbunat îmi răspunde din trecut uneori
Sentimentul că zborul s-a frânt fără timp
Sau pierdut-am orbit de lumina din zori
Idealul spre care naiv am pornit?

Mă trezeşti revoltat de atâtea tăceri,
Mă agăţi de o barcă ce nu o cunosc,
Fără crez, fără taina din iubirea de ieri,
Nevoit din nimic a-mi zidi noul rost.

Peste ani, după trudă, după jalnic război,
Voi putea oare-aţi spune mulţumirea ce-o port?
Când din barcă doar tu şi cu mine, în doi,
Vom învinge sau nu ori nimicul, ori tot.

© Simona Prilogan, Hunedoara, 1999

https://portal.revistatimpul.ro

Peakpx

Dragoste, flori și ciocolată

de Simona Prilogan

S-a scris și încă se va mai scrie despre dragoste. Cu, sau fără flori și ciocolată. Pare un clișeu. Știu, și mi se repetă zilnic să nu alunec pe el. Devine periculos de plictisitor. Nu alunec, sau nu azi, cel puțin, pentru că azi este cu aducere aminte despre aducere aminte. Despre dragoste, flori și ciocolată.

Da, aducerea aminte este despre ele. Na, că v-am încurcat poate. O iau sistematic, așa cum spune Silvia, în timp ce își poartă gândurile printre colțișoarele de idei chitite cuminți în “care home”-ul de la capătul străzii.

Dar mă abat iar din cale să fac frumos o introducere așa ca pentru aducerile aminte. Și întreb chiar și pentru bătaia momentului, ce au în comun Nightingale, Woodlands, Carisbrooke, în afară de faptul că nu sunt substantive comune. Sunt in schimb comune, da, dar cu tristețea și congruente cu toate aducerile aminte. Acolo unde totul începe și se sfârșește cu dragostea. Poate și câteva flori și puțină ciocolată. Sunt “casele de ingrijire” din bătaia puștii, la capetele străzilor, uitate de timp, suspendate în secunde peculiare. Străzi prăfuite de timpul uitării și îngropate în timidele încercări de aducere aminte.

Sam îmi șoptește, vesel uneori, că își așteaptă soția. A cumpărat și câteva flori pentru ea. O așteaptă încă să-i dăruiască dragostea, ultimul soldat care încă veghează la capătul ideii de singurătate. O așteaptă și poate vor avea norocul, dacă nu plouă să iasă la un tort de ciocolată. Îi zâmbesc cu entuziasm în timp ce o lacrimă mi se ascunde tristă după colțul ideii: soția lui a plecat demult către alte zări, dar probabil că Sam asociază amintirile în toată frumusețea lor și le împletește în vise elegante. Cine să mai priceapă? Important este că dragostea plutește încă în aer.

Da, da, da… îmi confirmă încă o data, de două ori, de câteva mii de clipe ori… În timp ce Rebeca trece grăbită prin salon căutându-l pe Bill, întrebând în stânga și-n dreapta dacă se știe ceva. Se știe, pentru că Bill tocmai apare, iar Rebeca îl îmbrățișează cald cu privirea în timp ce cu o mână îi mângâie obrajul plin de cicatrice: “O să fie bine, dragul meu. Doctorii au spus că vom ieși biruitori din tot necazul acesta.”

Stau puțin contrariată, neînțelegând despre ce necaz este vorba. Sara îmi șoptește: “Au supraviețuit unui incendiu foarte urât. Rebeca are uneori pierderi de memorie”. Trist, îmi repet ca pentru mine. Și totuși, dragostea pentru soțul său a rămas intactă. Minunat impact al naturii umane.

Mă împotmolesc apoi în gânduri inutile, pentru că le-am întors deja pe toate fețele și le-am bătătorit cu toate întrebările: Și totuși, de ce dragostea sfârșește prin a ajunge aici? Aici, în locul acesta care pare colivia secundelor. De ce dragostea, o dată dăruită generațiilor următoare, se întoarce într-o formă tristă și alungă spre singurătate sufletele încărunțite de timp?

Mă revolt că nu este drept, prinsă în revolta lor. O simt, chiar și așa nespusă uneori. Sau spusă printre lacrimi închise în gânduri. Copii așteptați cu ceasurile eternității, care se pierd printre figuri străine, frânturi de aducere aminte, ochiuri de magie a trecutului, iar peste toate acestea, încă Dragostea care veghează frumos și așteaptă…așteaptă… Și multe flori în amintire, și poate și puțină ciocolată.

Maria îmi povestește cum a trecut războiul cu toate gunoaiele lui și peste casa lor în Ucraina. Au supraviețuit, au reușit să fugă cu toții în Germania iar de acolo a emigrat spre UK, după ce-l cunoscuse pe soțul său, un chipeș pilot de aviație. Și mângâie pozele cu o delicatețe care doare și strigă peste toate memoriile timpului. “Îmi aducea mereu flori și ciocolată. Eram prințesa lui. Acum totul s-a prăbușit în întristare. Copiii au plecat în Canada, au și ei problemele lor… Important este ca sunt sănătoși…” Și lacrimi calzi îi spală obrazul măcinat de gloanțele timpului.

Multe și nenumărate mărgelele amintirilor. Multe și nenumărate lacrimile întristării. Multe și nenumărate clipele în care dragostea încă veghează ca un ultim soldat în apărarea eternității. Mai respiră a flori și ciocolată, în toate culorile, în toate nuanțele, în toate aromele. Acolo în casele de îngrijire de la capătul străzilor. Străzi prăfuite de minutele realității. Unde aducerile aminte dansează îmbrățișate cu lacrimile și adorm în neuitare cu dragostea.

Acolo unde timpul încă are miros de flori și gust de ciocolată.

© Simona Prilogan

https://portal. revistatimpul.ro

Peakpx

Volume publicate:

Poezie

de Simona Prilogan

Oficial a sosit… Țoc, țoc, îmi sărută buza gândului fară prea multe întrebări, neasteptând răspunsurile mele, care oricum nu ar prea conta pentru prea plinul întâmplat intre pereții unei veri abundente. Sosiri, plecări, mutări, șah-mat, iar sosiri, iar plecări and so on… Pe dumneaei melancolia nu o mai evidențiez, pentru că deja și-a luat lumea-n cap, împrastiindu-și parfumul peste tot calendarul. Rămân doar în zona de bun simț a unei ecuații cu trei, patru necunoscute, împletind sensurile realității după mișcarea astrelor. O toamnă colorată, răsfățată de un septembrie blând și senin îmi îmbrățișează gândurile. Gândurile mele nostalgice, dansând tumultos, pasionat, rebel, senzual cu dorințele înfumurate, neastâmpărate, nebunatice și fluide ale inimii. Planete se aliniază cuminți și înțelegătoare pe trasee nevăzute, mistice, împletind magii coborâte din al nouălea cer. Tic, tac, îmi ticăie ceasul dimineții amintindu-mi că trebuie să mă trezesc. Din somn, din amorțeală, din visare, din alean.

Nu am cules strugurii din vie, i-am cumpărat aseară din Tescoul de la marginea podului. Un indian simpatic îmi zâmbește mereu de după tejghea, neîndrăznind să avanseze pașii. A scanat strugurii, apoi vinul, apoi bomboanele de ciocolată. I-am întors zâmbetul. „Se lasă cu petrecere?” prinde curaj a întreba… În sfârșit, îmi spun eu în timp ce un zâmbet obraznic îmi zugrăvește fața. „Un fel de… Uite, pe ceruri avem o lună plină, luna abundenței. Sosește toamna… mâine…”. Mă privește ciudat, holbând doi ochi negrii, dar nu pentru prea multă vreme. Un râs mai obraznic decât zâmbetul meu își face apariția de după mustățile și barba ce-i acopereau mai bine de jumătate de față. „Înțeleg, înțeleg…” și îmi face cu ochiul stâng. Mă rușinez, aș, ce s-o fi întâmplat cu astrele în seara asta? Împachetez repede lucrurile și aproape că dau năvală afară, când vocea lui mă prinde din urmă: „Știi, am vrut să te întreb, dar mereu nu am îndrăznit, ai vrea să ieșim la o cafea, într-o bună zi?” „Aaaa”, bangui eu, mai mult speriată de acum de îndrăzneala lui. „Sunt foarte ocupată zilele acestea, dar…” Nu reușesc să îmi termin fraza că iar mă ajunge vocea lui: „Oh, m-am gândit eu că nu ești singură, că ești ocupată”… Bună mișcare. „Da, sunt ocupată.” Șah-mat, ce ți-e și cu lingua franca uneori. 

Nu am bătut nucii, ci ideile… Le-am scuturat puternic, în așa fel încât toate fructele coapte să îmi cadă în poală. Au avut coajă tare, le-am așezat cuminte în containere colorate pe care le comandasem online la Argos și Waterstone. Să înceapă șoul, zic deci. Ideile se prind în dans, balansându-se pasional printre pereții gândurilor, tânjind miresme delicate și panorame înalte. Eu tac, mai mereu, ascultându-le cântecele, urmărindu-le dansul. Mereu am dansat, timid la început, apoi din ce în ce mai năucitor. Am dansat printre continente, hărtii și documente, aeroporturi, căderi și ridicări. Am valsat printre protocoale, culturi, râzând și plângând, săltând de bucurie sau sfâsiindu-mi serile în durere. Dans, dans, mă prind și eu în vâltoare. Ne învârtim îmbătător. Este toamnă, la geam bate ușor un vânt din miazănoapte. Merele și gutuile… îmi apar în minte… De undeva din copilărie, un alean se topește printre gânduri. Lăcrimez. A dor, a înstrăinare, a neputință. Sunt la mii de kilometri distanță, în timp și în spațiu. Planetele își continuă cuminți alinierile magice, în timp ce eu ajustez emoțiile unei alte realități. Un oraș multicolor zâmbește vesel, plin de lume, arome, povești și speranțe. O altă eu îmbrățișez cu încântare toamna. Mulțumind universului pentru fructele coapte ale beatitudinii.

Țoc, țoc… mă sărută jucăuș pe buza gândului, marcând un egal năucitor între lumini și umbre, mângâind stelele cerului. O tihnă își aruncă mireasma peste necunoscutele realității. Un sonet își curtează rimele la poarta sufletului. Rămânem împreună să dansăm tangoul toamnei. Echinocțiul îmi face zglobiu cu ochiul… Zâmbesc jucăuș… Emotiile imi scriu o Poezie…

Simona Prilogan, 22/09/2021, Londra

https://prilogansimona.wordpress.com/

Pexels

Volume publicate:

Status Quo

de Simona Prilogan

Bătătorisem coridoarele acelea lungi de mii de ori printre gânduri gri, răzvrătiri și lacrimi răsucite între genele dimineților în care senzația de sfârșeală se contopea cu sentimentul pericolului iminent. O lume întreagă se prăbușea în înțelesuri, ca mai apoi să reînvie în încercările necontenite de a resuscita optimismul ce îmi fusese brutal plesnit de șocul unui impact social ce își juca meandrele mult prea departe de toate așteptările. Hm, așteptările… Ce așteptări? Îmi răsuna mai apoi în urechi vocea colegei filipineze: “asta este ceea ce trebuie să faci, îți place, nu îți place, musai să te obișnuiești. Cam așa arată rahatul peste tot, doar mirosul poate diferă puțin, de la caz la caz.” Și plictisită oarecum de noi, ăștia mai nou-veniții, își continuă treaba cu atitudinea-i superioară dar și cu o grijă meticuloasă. Îi zâmbeam totuși în gând, dincolo de fața panicată care, spunea ea, mă definise din prima zi. Nu îmi zâmbise niciodată, dar îmi vorbise blând uneori, iar aceasta mângâiase oarecum suferința care mă perpelea de o lună încoace.

Într-o dimineață ceva ciudat se întâmplase. Picioarele au refuzat să mai asculte, dincolo de încăpățânarea mea de a forța oarecum nota. M-am văzut doar căzută brusc la marginea patului, zbătându-mă într-o sforțare de a mă ridica în picioare, fără succes însă. Să fi trecut peste toată scena aceasta câteva zeci de minute bune, poate o oră. Timpul parcă își suspendase aripile undeva într-un pol înghețat de unde își trimitea undele frigului ce fluierau pe șira spinării. Cuprinsă de panică, am reușit doar să mă pun în șezut privindu-mi mirată genunchii ce parcă se dezmorțeau și începeau să doară sfâșietor de tare. Nu știu dacă plânsul care deja mă însoțea în hohote sau groaza noii neputințe erau mai puternice decât viziunea sumbră a unui viitor cenușiu. Speranța părea o pasăre ce se zbătea să zboare în timp ce eu o țineam strâns în căușul palmelor, implorând-o să nu plece, să nu mă lase singură și pustiită pe insula aceasta rece.

Și nu a plecat… A rămas cu mine deși era și ea de acum toată sfârtecată de dramatismul situației. Am privit nedumerită programul de lucru. Nu era cu nimic diferit de cel de săptămâna trecută. 6 zile a câte 12 ore, deși pe contractul semnat scria negru pe alb, 39 de ore săptămânal. Scria doar, și atât. Cumva îndrăznisem să cer o reducere a orelor, dar răspunsul managerei irlandeze a căzut precum plumbul: “Datoria mea este să întocmesc programul, iar datoria ta este să muncești. Punct! De asta ai venit aici!” Plumbul însă m-a lovit rău și a smuls din adâncul sufletului toată durerea strânsă în cele câteva săptămâni. A urmat o explozie de emoții negative, argumente și păreri, eu am scris apăsat pe foaie – 39 iar apoi am încercuit să se vadă mai bine, ea a țipat isteric să nu scriu nimic. “Ba da, scriu”, am articulat, “și voi scrie necontenit, ca să înțelegi că deși am venit din România, nu sunt captivă în sclavie aici. Că sănătatea mea valorează mai mult decât orele suplimentare și toate permisele de muncă pe care compania și le revendică.” “Nu ai unde să pleci” a urlat mai apoi cu forță. “Trebuie să stai aici și să te supui ordinelor mele!”. Șocant, nu-i așa? Speranța însă m-a luat cu putere de mână, mi-a zâmbit șugubăț iar eu m-am trezit spunând fără nici o teamă, privind-o pe madam adânc în ochi: “Ba da, pot pleca oricând! Trăim într-o societate democratică. Pot căuta alt job chiar aici, în Belfast, dar aleg să plec înapoi în România!” A tăcut brusc și tot brusc mi-a întors spatele și s-a făcut nevăzută. Săptămânile următoare cele 39 de ore au fost respectate cu precizie.

Dădusem deja medicația și aranjam dulăpiorul cu medicamente, când am auzit o discuție aprinsă pe hol. Managera țipa de mama focului, iar eu, pe moment, am crezut că este cu una dintre infirmierele poloneze care nu prea vorbeau deslușit engleza. Mirarea însă și-a deschis petalele puternic la auzul vocei colegei filipineze. Era de 6 ani aici, cunoștea fiecare colțisor și își făcea conștiincios treaba. De cele mai multe ori își dădea oarecum importantă în fața noastră. Uneori ne enerva atitudinea ei, dar ne trecea repede tocmai pentru că îi simțeam și partea cea bună, iar în labirintul acesta în care alergam zilnic, ne ajuta pe toți să ieșim la un bun liman. “Jean, nu pot face totul doar eu! Am obosit. Lucrez 5, 6 ture pe săptămână, deja fac planurile pentru jumătate din rezidenți, în timp ce cealaltă jumătate este împărțită la alte 3 nurse care au aceleași atribuții cu mine. Nu pot, nu pot, sunt și eu om!” “Nu ai nicio scuză!” tună vocea managerei. “Trebuie să faci ceea ce îți cer! Nu ai încotro! Punct! Nu vreau să mai aud nimic! Gata, să terminăm discuția ca nu cumva să fim auzite. Eu cobor în birou. Tu continuă-ți treaba.” Și se făcuse liniște pe coridor. Câteva ore mai târziu, am prins un moment prielnic și fiind doar eu cu filipineza în sala de tratamente, i-am spus hotărât: “Draga mea, te ajut eu la hârțogăraie. Planuri, evaluări, cam tot ce trebuie făcut. Poți conta pe mine.” Mi-a zâmbit larg în timp ce ochii i se umeziseră de lacrimi. Am vrut să o îmbrățișez și să-i spun că înțeleg ce este în sufletul ei. Mi-a fost însă teamă să o fac. O barieră încă părea că stă răsfirată peste lumile în care ne aflam noi două. Seara aceea mi-am luat de lucru acasă. Aveam mai mult timp acum. Nu mă deranja să scriu, atâta vreme cât genunchii care erau tot mai obosiți, reușeau să se mai odihnească.

Timp de o săptămână am terminat toată planurile și evaluările. Managera aflase că eu le întocmisem. Filipineza o informase, bucuroasă că a găsit un sprijin. Tot ea i-a cerut pentru mine o recompensă. Am fost încântată să o găsesc în fluturașul de salariu. În dimineața în care am aflat surpriza, filipineza a intrat zâmbind în sală și m-a îmbrățișat prelung: “Ajutorul tău mi te-a așezat în suflet!” I-am zâmbit prelung, amintindu-mi vorba bunicii: “O faptă bună te transformă într-un vecin bun.” Avusese dreptate.

 © Simona Prilogan, Nottingham, ian 2021

Photo by Jan Canty on Unsplash

https://prilogansimona.wordpress.com/

Volume publicate:

• 

• 

Legenda lui Prier

de Simona Prilogan

La umbra zvonului pribeag stau amagite de cuvinte
Un pumn de snoave pe-un șirag vrăjit de cloanțe pervertite,
Șoptindu-i vântului povești despre năluci ce-și poartă nada
Prin năzbâtiile lumești ironizându-i bufonada. 

Când primăveri se prind în crâng din marea cerului se-adapă
Un vânt bezmetic și nătâng înșurubând pădurea toată
Cu un fior de bazaochi, cu snoavele pornite-n basme,
Lăsându-i nopțile-n deochi de ghidușii și de fantasme.

Cândva trăia pe-acest meleag Prier, o tânără vicleană,
Cu gânduri negre-n rămășag, însingurată și orfană.
Legenda spune că era a nopților neagră făptură
Bătându-și joc de tot ce sta în calea ei pe bătătură. 

Tot pe atunci prin an trecea Litharius, luna uitată,
C-un gând senin, ca o mărgea, de astre binecuvântată.
Dar fetei pizma îi zâmbi taman în prima noapte-a lunii
Lăsând demoni a se-nfrăți sub mantiile urâciunii. 

Și-n nebunia unui gând petarde aruncă-n hambarul
Unui moșneag, stârnind voit un foc mistuitor, coșmarul.
În agonia spaimelor, nevinovații cai fugiră
Ne-nțelegând că-n goana lor fatal stăpânul își zdrobiră.

Sătenii priceput-au dar că jocul-calambur al fetei
Era deja mult prea murdar, stârnind panici în sânul cetei. 
Și-o provocară-n tămășag cerându-i s-arunce o glumă
Drept în pădurea-vălmășag a Omului Nopții-Furtună.

Prier cea plină de curaj luă în brațe provocarea,
Schitându-și şalma-n tatuaj și în emoții încântarea.
Scriindu-i Regelui răvaș “Privește partea luminoasă!”
Însă acesta, pătimaș, găsi purtarea fetei joasă.

Cum îndrăznise cineva să-l deranjeze în cetate,
Când toți știau că-n sihla sa Coșmarul Nopții îi străbate,
Că Templul Timpului furat răpise zilei strălucirea
Și-n întuneric ne-ncetat îi pervertise mijlocirea?

Cum îndrăznise dar Prier să îi vorbească de lumină
În templul lui forestier cu păcuriu la rădăcină?
Ori oare fata nu știa că Timpul își prindea părerea
Iar legea se împrăștia precum Furtunii-i era vrerea? 

Legenda zice mai apoi cum Regele grăbit se duse
S-arunce fetei un război cu năsărâmbele nespuse.
Iar printre dealuri s-a pornit o bumbăceală-nflăcărată
În care așchii de granit stârneau schimbări pe zarea toată.

Pehlivăniile curgeau pe apa sâmbetei-albastre
Și-n cupe de umor sclipeau culori de zâmbet către astre.
Și-n timp ce lupta se-adânci iar Regele-și chema Furtuna
Din ceruri Ziua se ivi lăsându-i lui Prier tribuna.

Și-atunci uimirea prinse glas chemând cohortele de zâne
Să îi dea fetei sfântul vas, cu a luminii poțiune. 
Coșmarul Nopții-și reteză a timpului coamă roșcată
Iar fata lupta câștigă și-nveseli cetatea toată.

Mirările și astăzi curg peste a basmului gradină
Despre acel vrăjit amurg scăldat de zâne în lumină,
Despre cum fata reuși să pună păcăleli în snoave
Iar timpului îi dărui pecetluire de hrisoave. 

Legenda spune cum Prier atinse salcia divină,
Luând din ea bucăți de cer rostogolite pe tulpină. 
În timp ce Regele privea a sorții crudă transformare
Cerându-i fetei să-i redea dreptul la viață pe hotare. 

Prier își socoti în gând bufoneria cea perfectă,
Sculptând idei pe-aripi de vânt, schițând decizia corectă. 
Iar Regelui viața-i cruță, cerându-i să-i îndeplinească 
O prea visare și-o redă în notă blandă și firească. 

Dorindu-şi ca o dată-n an o lună să îi poarte faima
Iar prima zi-n cotidian să-i amorțeasca farsei spaima,
Când zei și zâne se-mbulzesc pe-a primăverii balustradă
Prier să-și cheme prea firesc o lună şalmă-n bufonadă. 

Când serile se prind în crâng din marea cerului coboară
Un vânt bezmetic și nătâng spunând povești de-odinioară,
Cu un fior de bazaochi, cu snoavele pornite-n basme,
Lăsându-i nopțile-n deochi de ghidușii și de fantasme.

Imagine de Martina Janochová de la Pixabay

https://prilogansimona.wordpress.com/

Volume publicate:

• 

• 

La poarta regăsirii noastre

de Simona Prilogan

La poarta regăsirii noastre,
Cioplesc magiile sub tâmple
Chemând mirarea dintre astre,

Sculptând cărări adânci, albastre,
Lăsând iubirea să se-ntâmple,
La poarta regăsirii noastre.

Sclipiri se țes din ceruri vaste
Cu fir celest din taine sfinte,
Chemând mirarea dintre astre.

Povești cu-alean în seri albastre
Ne ostoiesc dorul sub tâmple
La poarta regăsirii noastre.

Emoții ne roșesc sub coaste
Cu zâmbet cald în noi cuvinte
Chemând mirarea dintre astre.

Buchete de priviri albastre
Ne împlinesc visul sub tâmple
La poarta regăsirii noastre,
Chemând mirarea dintre astre.

© Simona Prilogan

Imagine de Wälz de la Pixabay 

https://portal.revistatimpul.ro

• 

•