DECENEU și Preoția Neamului (III)

de Octavian Sărbătoare

Motto: „Că răul omenirii va fi cândva distrus de lup şi de şarpe. Lupul este cutezața, iar şarpele este înțelepciunea. Şi atunci când cutezanța şi înțelepciunea se unesc, întunericul dispare din sufletele oamenilor. Lupul şi şarpele sunt temelia salvării omenirii, noi îi purtăm pe stindardul nostru, simbolul neamului” (din Cartea Lui Zamolxe, LEG, 2, 84-87).

(Continuare I, II)

La acea vreme Deceneu a ales dintre traci, tineri destoinici şi cu har, bărbați şi femei pentru preoția Lui Zamolxe. Pe unii i-a trimis la învățătură la călugării rohmani. Pe cei mai de seamă i-a învățat tainele cerului şi-i îndemna să cinstească divinitățile neamului şi sanctuarele.

Aşa Marele Preot i-a inițiat pe unii să fie preoți pileați care, în afara datoriilor preoțeşti, erau şi cavaleri zamolxieni. Preoții pileați puteau să meargă cu oastea, erau cei care chemau spiritul lupului să cuprindă inimile oştenilor şi aduceau vâlva lupilor peste oastea întreagă. Iar acei preoți pileați care se retrăgeau în sihăstrie erau numiți rohmani, trăind prin peşteri şi alte locuri neumblate.

Pe unii preoți pileați Deceneu îi iniția în peşteri, iar pe alții pe vârfurile munților. Încă unii primeau preoția pileată pe malurile râurilor învolburate. Şi Marele Preot le spunea:

– Toți preoții pileați fac mare jurământ la hirotonisire. Unii preoți pileați sunt inițiați în peşteri ca să simtă răcoarea peşterii şi spiritul Lui Zamolxe cum le intră în oase. Alții sunt inițiați pe vârfuri de munte să fie în viață ca şoimii cerului. Iar aceia care primesc preoția pileată pe mal de apă învolburată să aibă puterea apelor învolburate cu care să răstoarne stânca vrăjmaşilor.

Preoții pileați făceau Jurământul Preoției Zamolxiene împreună cu Jurământul Cavalerilor Zamolxieni cu palmele îndreptate spre focul sacru dacic. Apoi puteau purta cu veşminte preoțeşti căciulă de blană de miel. Odată intrați în preoția zamolxiană cei hirotonisiți nu se atingeau de băuturi amețitoare şi cei mai înalți în spirit nici carne nu mâncau în amintirea firii blânde a străbunului Zamolxe.

Aşa s-a format o castă virtuoasă de preoți ai neamului. Ei trăiau în cumpătare, nu adunau bogății şi le era teamă de Dumnezeu dacă-şi încălcau jurămintele făcute la hirotonisire. Şi pe drept aceia care-şi încălcau jurămintele hirotonisirii se temeau şi de mânia oamenilor.

A fost un timp când Deceneu a dorit să le vorbească celor mai de seamă ai neamului. Sute de preoți şi preotese, multe căpetenii de oaste şi bătrânii înțelepți din neamurile tracilor, s-au adunat la Sarmisegetuza în sala cea mare a focului sacru dacic. Deceneu a întețit focul şi le-a vorbit astfel:

– Popor al zeilor! Multe ştim de la străbunii noştri, îngerii veghetori, despre lumea din timpurile ce vor urma. Întunericul se zbate gonit de lumină, dar în zbaterea sa loveşte, răneşte şi ucide. Zamolxe părintele neamului nostru, ne-a dat legi bune ca să fim pildă vie lumii întregi. Şi aflați că, de la timpul viețuirii Marelui Lup Alb, cavalerii zamolxieni au mers în lume şi au luat cu ei învățăturile mari ca să nu lase oamenii lumii să piară în rele. Şi Codul Cavalerilor Zamolxieni a fost dus multor popoare, care au învățat cum să cuteze să urmeze dreptatea şi adevărul. De atunci, de la timpul Marelui Lup Alb, cavalerii zamolxieni au tot cutreierat lumea. Şi aşa vor continua să facă până la vremurile cele mari ale schimbării la față a lumii. Că la acele timpuri răul omenirii va fi distrus de lup şi de şarpe. Şi lupul este cutezanța, iar şarpele înțelepciunea. Şi precum ştim de la Marele Preot Tracian, cel care i-a urmat la marea preoție lui Rodu, el însuşi investit de Marele Lup Alb, atunci când cutezana şi înțelepciunea se unesc, întunericul dispare din sufletele oamenilor. Cavalerii zamolxieni vor schimba lumea, din una rea, răzbunătoare, înşelătoare şi distrugătoare, în lumea care treptat va arăta ca cea a îngerilor, străbunii neamului nostru. Să nu vă îndoiți de aceasta! Noi şi urmaşii noştri vom salva omenirea prin puterea focului sacru dacic. Aşa să fie!

Şi Deceneu s-a despărțit de mulțime cu cuvintele de aur lăsate din străbuni:

– Mergeți cu bine, cu sănătate, în vremurile care vor veni!

Marele Preot Deceneu fusese mulți ani Bătrânul Înțelept al neamului. Din când în când profețea şi dacii au păstrat cuvintele lui.

Odată Deceneu le-a vorbit preoților la Sarmisegetuza:

– Aflați că lumea se va zbate încă mult timp în lupta luminii cu întunericul. Şi când duhurile întunericului vor cuprinde pe urmaşii noştri, ei vor ieşi la lumină doar dacă vor chema duhurile străbunilor şi vor urma cutezana Marelui Lup Alb şi înțelepciunea Lui Zamolxe. Aşa focul sacru dacic îi poate salva. Asta să o spuneți în vecii vecilor urmaşilor din neamul nostru. Înțelepciunea Lui Zamolxe arianul va cuprinde lumea, iar cei ce o vor urma arieni se vor chema, că duhul lor va fi cel al arienilor, oamenii cu sufletul ales ai lumii pământene. A fi cu adevărat arian nu înseamnă om dintr-o anume rasă sau că el este născut dintr-un popor ales, ci că omul are în el duhul nobil al arienilor. Lumea ce va veni, după marile zbateri ale întunericului, în zilele cele de pe urmă ale schimbării la faă, va fi cea a nobililor arieni, oamenii demni de străbuni, îngerii veghetori care au trăit în timpurile de demult. Aşa arienii lumii, oriunde se vor afla, se vor înălța spre lumina vie a Lui Dumnezeu.

La bătrânețe Deceneu a ales pe preotul Lucian să-l urmeze la Marea PreoŃie. Lui i-a împărtăşit multe alte taine ca să le lase mai departe pustnicilor rohmani să le păstreze pentru timpurile ce vor urma. Şi când s-a apropiat timpul plecării sale din lume Deceneu a vorbit cu nevastă- sa Mara şi i-a spus ca trupul lui fără suflet să fie ars după datină şi cenuşa să fie pusă într-o urnă şi îngropată în curtea casei lor. Şi pe locul acela să se aprindă din când în când focul sacru al nemuririi.

Şi Deceneu a murit. Trupul i-a fost ars pe muntele de la Apolovraci. Acolo Marele Preot Lucian le-a vorbit tuturor despre Deceneu, trimisul cerului, şi despre faptele sale bune, cum el a îndreptat poporul pe calea luminii. Mara, nevasta lui Deceneu a luat cenuşa, a făcut precum el îi spusese şi a pus pe mormântul lui Deceneu crucea Lui Zamolxe.

De la acea vreme preoția Lui Zamolxe s-a numit şi preoție decenee.

Şi au trecut multe secole, duhul Marelui Preot Deceneu a rămas viu veghind poporul zeilor.

***

Legenda face parte din volumul «Legendele dacilor poporul nemuritor al zeilor» de Octavian Sărbătoare

Marele rege Burebista reprezentat cioplit pe un trunchi de copac uscat în munții României (imagine de pe coperta cărții).

Peakpx

Deceneu și preoția neamului (II)

de Octavian Sărbătoare

Motto: „Că răul omenirii va fi cândva distrus de lup şi de şarpe. Lupul este cutezața, iar şarpele este înțelepciunea. Şi atunci când cutezanța şi înțelepciunea se unesc, întunericul dispare din sufletele oamenilor. Lupul şi şarpele sunt temelia salvării omenirii, noi îi purtăm pe stindardul nostru, simbolul neamului” (din Cartea Lui Zamolxe, LEG, 2, 84-87).

(continuare)

A mai trecut vremea. Pământurile regatului lui Burebista se întindeau acum în vest până spre Vindobona, iar în est spre fluviile Tanais şi Atel, de unde începeau să locuiască sciții, frați buni cu tracii.

Dar vremurile s-au schimbat. Oameni răi au uneltit împotriva regelui Burebista şi l-au ucis mişeleşte. Deceneu a aflat vestea cea rea şi țara s- a jelit de pierderea unui om brav.

Însoțit de neamurile lui Burebista şi de un sobor de preoți şi preotese, Deceneu a dorit să-l înmormânteze pe marele rege la rădăcina unui copac mare. Acolo le-a vorbit tuturor astfel:

– Se ştie că noi dacii, mai cu seamă ardem trupurile moarte, dar pe anumiți bravi ai poporului îi înmormântăm. Incinerarea unui trup de om fără viață face ca separarea de corp a sufletului său să se facă repede, dar la înmormântare despărțirea se face mai încet. Şi cu bună cunoaştere facem aceasta acum că vrem ca sufletul lui Burebista, care a murit, să dorească fierbinte să revină printre noi, adică să se întrupeze. Marele rege Burebista a avut în el şi un suflet de lup. Iată de ce acum îl vom înmormânta împreună cu capul unui lup. Cele două spirite îngemănate, cel de om şi cel de lup, vor merge împreună în cerul Lui Zamolxe, iar rămăşițele de carne şi oase vor putrezi şi vor intra în seva acestui copac măreț. Şi când regele Burebista se va întoarce printre oameni, atunci duşmanii neamului să se ferească de omul îngemănat în cuget cu lupul. Şi le spun celor apropiați marelui rege, neamurilor lui, să ardă fără întrerupere, pe mormântul lui Burebista, timp de şapte zile, focul nemuririi dacice. Şi mai apoi să facă iarăşi focuri peste an. Şi cât timp urmaşii noştri aprind focuri ale nemuririi, pe mormintele străbunilor lor, fie ele având cenuşa funerară sau rămăşițele de trupuri moarte, spiritele cutezătoare ale strămoşilor lor vor fi printre ei. Iar când urmaşii noştri vor uita aceasta vor cădea în suferință. Să țineți minte asta în veacul veacului: Să aprindeți focuri ale nemuririi pe mormintele oamenilor buni şi drepți plecați din lumea aceasta în lumea de dincolo, iar la timpurile de cumpănă pentru neam să chemați, la focul sacru dacic, străbunii să se întrupeze.

Era linişte adâncă şi Deceneu le-a mai zis:

– Este acum rândul cavalerilor zamolxieni să-şi facă datoria. Ei să afle cine au fost făptuitorii uciderii lui Burebista şi să le ia viețile. Aşa răul se va înmicşura între noi, dacii, că omorârea trădătorilor de neam le va fi pildă tuturor.

Nu mult după moartea lui Burebista, Adunarea Bătrânilor a hotărât la Sarmisegetuza ca Deceneu să fie rege al neamului. Pacea s-a aşezat în toate pământurile tracilor, locuitorii umblau fără frică pe unde vroiau, negoțul era liber şi tracii erau cunoscuți de lumea acelor vremuri ca oameni drepți şi cinstiți.

S-a aflat mai târziu cine au fost făptuitorii uciderii lui Burebista. Cavalerii zamolxieni şi-au făcut datoria față de neam, i-au găsit pe trădători în Tracia şi i-au omorât acolo. Ucigaşii lui Burebista fuseseră plătiți de romanii care vedeau, în creşterea puterii regelui trac, o mare amenințare. Şi la acele vremuri romanii erau gata să-şi facă imperiu din pământurile cotropite.

Marele Preot Deceneu umbla pe pământurile tracilor să întărească credința neamului în virtute, dreptate şi în conducătorii care să le fie pildă vie. Temelia poporului era familia cu oameni harnici şi drepți. Şi- i îndemna pe preoți să arate înțelepciune în tot ce fac, iar pe neguțători să fie cinstiți când vând şi cumpără. Iar oamenii să-şi dovedească credința în Zamolxe prin faptele lor bune, prin milă şi dărnicie.

Şi le mai spunea Deceneu tuturor pe unde mergea:

– Să lăsați cu gură de moarte urmaşilor să nu înstrăineze pământul strămoşesc. Blestemați vor fi cei care dau străinilor pământul neamului. Cu cât ne vom apropia mai mult de pământ, cu atât ne vom întoarce cu fața către Dumnezeu. Nu vă lăsați pământul în mâinile străinilor că veți ajunge în bejenie.

Şcolile de preoți se aflau deschise peste tot pe pământurile unde locuiau tracii. Şi era un timp al învățăturii după care cei doritori intrau în preoție, bărbații ajungeau preoți şi femeile preotese. Deceneu iniția în preoție, în peşteri, în păduri, pe maluri de ape sau pe vârfurile munților. Apoi cei deveniți preoți, sau preotese, aveau dreptul să poarte îmbrăcămintea potrivită lor, eşarfa sacerdotală şi toiagul înțelepciunii Lui Zamolxe.

Şi la hirotonisire, toți cei care intrau în preoție, spuneau Jurământul Preoților Zamolxieni în prezența focului sacru dacic astfel: „Jur pe Dumnezeul strămoşesc, pe Zamolxe zeul străbun, pe spiritul călăuzitor al Marelui Preot al neamului tracilor şi pe Legile Belagine să slujesc dreptatea şi adevărul. Jur să-mi duc viața în smerenie şi iubire față de Dumnezeu şi de oameni, să am grijă de creația Lui Dumnezeu, să aduc, cum m-oi pricepe mai bine, lumina divină în oameni şi să mă opun întunericului sufletelor lor. Jur să trăiesc în cumpătare, să nu strâng bogății şi să nu doresc onoruri în viață. Jur ca preot zamolxian, să-mi fac cinstit datoria, să nu port pe mine aur, argint şi alte lucruri prețioase, şi să mă îmbrac în culori deschise. De bună voie intru în preoția poporului zeilor şi dacă voi călca aceste jurăminte merit pedeapsa divină şi pe cea omenească. Zău! Zău! Zău!”

(va continua)

Legenda face parte din volumul «Legendele dacilor poporul nemuritor al zeilor» de Octavian Sărbătoare

Marele rege Burebista reprezentat cioplit pe un trunchi de copac uscat în munții României (imagine de pe coperta cărții).

Pexels

Deceneu și preoția neamului (I)

de Octavian Sărbătoare

Motto: „Că răul omenirii va fi cândva distrus de lup şi de şarpe. Lupul este cutezața, iar şarpele este înțelepciunea. Şi atunci când cutezanța şi înțelepciunea se unesc, întunericul dispare din sufletele oamenilor. Lupul şi şarpele sunt temelia salvării omenirii, noi îi purtăm pe stindardul nostru, simbolul neamului” (din Cartea Lui Zamolxe, LEG, 2, 84-87).

A mai trecut vremea. Deceneu îşi făcuse obiceiul să umble prin regat, să-şi îmbărbăteze neamul şi să le dea pilde tracilor. Aşa a aflat despre unii rohmani care locuiau pe culmea unui munte nu prea umblat al carpilor. Şi într-o zi Deceneu s-a hotărât să-i cunoască pe acei pustnici rohmani. Însoțit de şapte tineri învățăcei în tainele preoției, Marele Preot a pornit cu călăuze să-i întâlnească pe rohmani, călugării cei blajini. Aflase despre ei că erau pileați şi vroia să cunoască tainele lor şi totodată să le arate viitorilor preoți cum îşi duc viețile pustnicii nemuritori ai neamului.

Se ştia din vechime că cei mai apropiați inimii Marelui Preot erau călugării zamolxieni, zalmonarii, cum li se mai spunea, cei care tălmăceau semnele zeilor. Şi numele de zalmonar venea de la cel al Lui Zalmoxe, cum I se mai spunea zeului Zamolxe. Printre călugării zamolxieni, rohmanii erau cei mai vestiți, dar şi cel mai greu de găsit. Poporul îi ținea în inimi, ajunseseră legendari, dar prea puțini oameni îi văzuseră. Că rohmanii trăiau pe înălțimi, cât mai aproape de vulturi şi duhurile văzduhului.

Soarele răsărea în codrii cei mari ai carpilor. Călugărul rohman Casian şi ceilalți trei frați rohmani, care viețuiau cu el pe înălțimi, se treziseră de cu vreme să-şi facă rugăciunile către strămoşi. Au urcat pe vârful de munte apropiat unde le era templul mare şi au aprins acolo focul sacru. Cu palmele îndreptate către foc au invocat strămoşii şi spiritele luminii. Apoi au coborât la treburile lui.

Deceneu cu însoțitorii lui au trecut cu greu codrii deşi, dar într-o amiază au sosit la aşezământul de rohmani care i-au întâmpinat cu bucurie. Călugărul Casian a aflat cine le erau oaspeții şi a spus:

– Bun sosit Mărite Preot la oamenii inimii tale. Bun venit tuturor celor care te însoțesc. Şi noi doream să te întâlnim odată, dar iată că domnia ta ne-a luat-o înainte.

– Bun găsit oameni de la izvor! a răspuns Deceneu.

Deceneu şi însoțitorii lui au fost duşi la casele de oaspeți să se odihnească. Mai târziu i-au cunoscut şi pe ceilalți trei călugări rohmani, Zogru, Ilarion şi Ariman.

Mai spre seară oaspeții au fost chemați la frântul pâinii aşa cum obişnuiau călugării să înceapă masa de zi cu zi. Şi când toți s-au adunat călugărul Casian i-a spus lui Deceneu:

– Mărite Preot, iată pânea!
Deceneu a frânt pâinea, a împărțit-o şi au mâncat cu bucurie.
Seara s-au adunat la sfat în casa cea mai mare a schitului. Aşa Deceneu a aflat de la călugărul Casian că rohmanii aceia cunoşteau Legile Belagine, legile neamului frumos, pe care ei le păstraseră în grai şi în scris. Erau acele legi care odată, în vechime, fuseseră scrise pe tăblițe de aur de către Marele Lup Alb.

Şi Marele Preot a spus:

– Noi la Sarmisegetuza am păstrat legile, dar în timp s-a mai pierdut câte ceva din ce fusese odată scris chiar de Marele Lup Alb. Precum văd, voi aveți fără ştirbire acele legi date demult neamului nostru. Cunoaşterea aceasta a venit la timp, că vroim să le scriem din nou pe tăblițe de aur.

– Vi le putem da Mărite Preot, a spus Casian.

– Le luăm la plecare şi le aducem înapoi şi pe acestea şi pe cele scrise pe tăblițele de aur. Voi le veți păstra pentru veacurile ce vor veni.

În zilele ce-au urmat, Marele Preot şi însoțitorii săi au aflat despre legenda cavalerilor din vechime. Rohmanii țineau vie credința în vitejii neamului şi erau toți cavaleri zamolxieni.

– Apăi noi sântem cavaleri zamolxieni, după legea strămoşească a neamului nostru de la Marele Lup Alb încoace, le-a spus Casian. Dar am ales să ne trăim viețile în munți aproape de sufletele strămoşilor şi departe de lume. Arareori cineva ajunge p-aici, că-s în cale păduri greu de umblat.

În seara următoare călugărul Zogru a aprins un foc sacru şi Casian le-a povestit tinerilor, care veniseră cu Marele Preot Deceneu, legenda cavalerilor zamolxieni:

– Demult, tare demult, se spune că trăia Cavalerul trac, strămoşul Marelui Lup Alb care fusese pavăza zeului nostru Zamolxe. Şi Cavalerul trac se trăgea şi el din Ares, zeul războiului, al neamurile noastre din vechime, arienii, copiii lui Arie, arheul, tatăl Lui Zamolxe cel Bătrân, arheu şi el. Cavalerul trac este unul dintre zeii noştri cei mari. Veac de veac Cavalerul trac a umblat pe pământurile neamului său şi-i pedepsea pe cei răi şi avea grijă de cei buni. Nu se ştie când a murit omul, dar mulți tineri au mers pe urmele Cavalerului trac luând în inimi şi minți duhul lui. Acei oameni aprindeau focuri sacre şi chemau spiritul Cavalerului trac să intre în ei ca neamul nostru să țină vie credința în dreptate şi adevăr. Şi noi, călugării de aici, îl slujim pe Cavalerul trac cum putem mai bine pe aceşti munți departe de lume.

– Să ne spuneți cum slujiți voi pe Cavalerul trac, i-a întrebat Marele Preot Deceneu.

Şi Casian a zis:

– Trimitem vorbe bune lumii atunci când ne aflăm la focul sacru dacic. Şi spunem: Doamne Dumnezeule fie ca spiritul Cavalerului trac să fie viu printre oameni, el să-i îngenunche pe cei răi şi să-i țină în bucuria vieții pe cei buni. Şi multe alte rugăciuni facem la focul sacru dacic întru luminarea oamenilor. Că noi nu cerem moartea făptuitorilor de rele dacă este prea mult pentru răul ce au făcut. Vrem mai cu samă îndreptarea lor. Sunt unii oameni dați cu răutățile pentru că au făcut rele şi în viețile lor dinainte, dar căutăm să le ştergem plata acelor rele dacă ei dau semne că vor să meargă pe calea cea bună. Şi ne luăm doar după faptele oamenilor, nu după vorbele lor, că faptele sunt cele care arată dacă omul se îndreaptă. Dar pe cei care merg înainte pe calea răului îi pedepsim. Şi trimitem pedepsele tot prin focul sacru, suflând în el şi zicând: Să intre spiritul lupilor în oamenii care să-i pedepsească pe cei răi, iar Marele Lup Alb să-i apere pe cei buni. Adesea aflăm că oamenii răi se ucid între ei şi asta este bine că ei scapă de suferințele ce le poartă în viețile de acum, din alte vieți. Că viața omului rău nu are niciun preț, în fața Lui Dumnezeu, atâta timp cât faptele lor urmează calea întunericului în suflete.

Tinerii care veniseră cu Marele Preot Deceneu au rămas uimiți de învățăturile împărtăşite lor de Casian, călugărul rohman. Şi Ilarion, unul dintre rohmani, a zis:

– Viețile ne sunt închinate în post şi ascultare de Domnul Dumnezeu şi de zeul străbun Zamolxe, în smerenie şi vrerea de mântuire. Ne nevoim cu trupurile prin aceşti munți în rugăciune, în jertfire de sine, dar cu duhurile suntem cu Domnul Dumnezeu şi străbunii. Iubim aproapele şi suntem mereu în luptă înverşunată cu puterile întunericului pentru care aprindem focuri dacice ca lumina să biruie răul.

– Acum să spuneți acestor tineri secretul nemuririi, le-a zis Deceneu rohmanilor.

Preotul rohman Ariman a zis:

– Mărite Preot, noi nu pretindem că avem cunoaşterea aceasta înaltă. Dar putem spune că secretul nemuririi este aflat de toți cei care, treziți în suflete, înțeleg menirea vieților lor.

Deceneu a fost mulțumit de vorbele călugărului Ariman. Nu erau cuvinte care să arate întocmai trăirea nemuririi.

Şederea Marelui Preot cu tinerii candidați la preoție a fost atât cât era nevoie. Curând grupul s-a întors la Sarmisegetuza.

Acolo Deceneu a topit aurul pe care i-l dăduse Burebista şi l-a făcut plăcuțe subțiri. Urmând manuscrisele, primite de la rohmani, Marele Preot a pus meşteri să graveze Legile Belagine pe plăcuțe. Când treaba a fost terminată Deceneu a mers la focul sacru al nemuririi dacilor arieni şi a încărcat plăcuțele de aur cu spiritele străbunilor.

În ziua aceea Marele Preot le-a vorbit oamenilor la Sarmisegetuza:

– Iată că a sosit vremea să avem iarăşi Legile Belagine scrise pe plăcuțe de aur, aşa cum au făcut străbunii noştri de demult. Cine cunoaşte şi înțelege aceste legi atinge nemurirea, că Legile Belagine sunt Legile Nemuririi. Şi multe popoare vor lua înțelepciune din aceste legi cât vor putea pricepe. Că noi nu ținem lumina sub obroc, ci o dăm lumii întregi.

Şi legile au fost copiate pe papirusuri şi alte materiale pe care se putea scrie. Marele Preot Deceneu a trimis plăcuțele de aur la rohmani să păstreze Legile Belagine în veac de veac. Iar preoții şi preotesele au dus mai departe aceste legi la toate neamurile tracilor. Şi cavalerii zamolxieni au pornit în lume să le dea şi altor popoare.

(va continua)

Legenda face parte din volumul «Legendele dacilor poporul nemuritor al zeilor» de Octavian Sărbătoare

Marele rege Burebista reprezentat cioplit pe un trunchi de copac uscat în munții României (imagine de pe coperta cărții).

Imagine de 0fjd125gk87 de la Pixabay 

Burebista și Nemuritorii (2)

de Octavian Sărbătoare

Motto: „Jur ca în luptă să fiu puternic ca şoimul în zbor, ca apele învolburate să răstorn stânca vrăjmaşilor, ca vântul năpraznic să nimicesc pe cei răi.” (din Cartea Lui Zamolxe, LEG, 2, 46).

(continuare)

Dis-de-dimineață oaspeții erau strânşi în sala cea mare a focului sacru dacic şi aşteptau venirea Marelui Preot. Abia s-a crăpat de ziuă când Deceneu a venit însoțit de un sobor de preoți şi preotese. Şi cerurile s-au deschis, zeii străbunilor şi-au coborât spiritele peste Sarmisegetuza sacră a regilor daci. Vulturii şi şoimii munților dădeau rotogoale largi locurilor.

S-a făcut linişte adâncă, toți aşteptau spusele Marelui Preot care le-a vorbit:

– Popor de la izvor! Iată timpul când avem nevoie de un om al Lui Dumnezeu să unească triburile tuturor tracilor. Veți fi astăzi martorii unor clipe ce vor intra în veşnicie. Mulți ani neamurile tracilor au fost răvăşite de rele. Dar Dumnezeul Ler s-a îndurat de noi şi nu ne-a lăsat să pierim. Sunt încă multe de făcut. Astăzi vom trăi un timp de măreție, regele Burebista, domnitor al unor triburi ale dacilor, va păşi pe calea cavalerilor zamolxieni, nemuritorii. Cerul mi-a vorbit şi am ales cu mare grijă această înălțare în suflete. Chemăm spiritele străbunilor să fie prezente aici cu noi şi zeul strămoşesc Zamolxe să ne însoțească în ce vom face astăzi.

Cu mâna sa Marele Preot a pus lemne pe vatră, iar când focul s-a întețit l-a chemat pe Burebista să se apropie de vatra sacră a nemuririi dacilor arieni.

– Vino rege Burebista! Îndreaptă-ți acum mâinile cu palmele deschise către focul sacru şi spune după mine, cu credință din inimă, patru jurăminți: „Jur pe toiagul înțelepciunii Lui Zamolxe, pe Cavalerul trac din Varanha, să slujesc dreptatea şi adevărul. Jur ca în luptă să fiu puternic ca şoimul în zbor, ca apele învolburate să răstorn stânca vrăjmaşilor, ca vântul năpraznic să nimicesc pe cei răi. Jur pe inima Lui Zamolxe, neamului meu să-i fiu credincios, pe asupritor să-l pun în genunchi, şi pe cel umilit să-l ridic. Jur pe focul sacru dacic, să țin vie flacăra iubirii de oameni, să aduc la lumină oamenii lumii. Focul Viu al Lui Dumnezeu să mă însoțească. Zău! Zău! Zău!”

Burebista a urmat întocmai Jurământul Cavalerilor Zamolxieni. Apoi Marele Preot i-a cerut unuia dintre slujitorii sanctuarului să aducă pocalul. La un semn al lui Deceneu s-a auzit, din gura unui om, urletul lupului. Şi Deceneu a continuat ritualul:

– Rege Burebista, aici în prezența Focului Sacru Dacic, ia acest pocal şi bea din el lapte de lupoaică. Şi aşa sufletul tău să primească curajul lupului, iar din focul sacru dacic sufletul tău va lua înțelepciunea şarpelui.

Şi focul s-a întețit. Burebista a dus la gură pocalul şi a băut laptele de lupoaică. Spiritul Marelui Lup Alb a coborât în focul sacru dacic, în depărtare se auzeau urletele lupilor care-i simțeau chemarea. Apoi Deceneu a mai spus:

– Rege Burebista, de astăzi eşti cavaler zamolxian în gradul cel mai înalt. Misiunea ta abia începe, ai acum în tine şi sufletul nemuritor al lupului şi pe cel al şarpelui. Dumnezeul Ler strămoşesc este cu tine.

Dacii au izbucnit în urale puternice: Ahoooo! Ahoooo! Ahoooooo! Glasurile lor se auzeau hăt departe, codrii au tresărit la naşterea unui om al luminii.

Ritualul s-a terminat şi Deceneu a avut o vorbă de taină cu Burebista zicându-i:

– De mâine poți, pe toți oştenii tăi, să-i inițiezi cavaleri nemuritori. Dacă asta-ți este vrerea, atunci oamenii sanctuarului vor pregăti tot ce-i nevoie.

– Aşa voi face Mărite Preot! i-a răspuns Burebista.

A doua zi, dimineața stătea să mijească, Burebista aştepta timpul potrivit ritualului. Şi a condus singur ceremonia şi i-a inițiat în Ordinul Cavalerilor Zamolxieni pe toți tinerii bravi, cu care venise. Ei i-au jurat credință la focul sacru dacic.

Apoi Deceneu, Marele Preot, le-a vorbit celor de curând inițiați:

– Astăzi ați intrat în rândurile oamenilor luminii, v-ați început viețile de bravi ai neamului. Aflați şi cum trebuie să vă purtați şi să cunoaşteți Codul Cavalerilor Zamolxieni, nemuritorii. Această lege a fost dată din vechime străbunilor de către Marele Lup Alb, protectorul Lui Zamolxe pe timpul când înțeleptul neamului era om în carne şi oase. Şi iată cele opt precepte care să vă fie temelie în viață: În primul rând, cavaler zamolxian adevărat este acela care are în el spiritul lupului şi pe cel al şarpelui. El se umple de ele, spiritul lupului îi va da curajul nemărginit, iar de la cel al şarpelui va avea înțelepciunea. Şi cele două spirite se îngemănează în cavalerul zamolxian şi cu ele el va face fapte mari. În al doilea rând, să ştiți că spiritul lupului şi cel al şarpelui sunt cerute la focul sacru dacic de unde cavalerul zamolxian adevărat îşi ia curajul şi înțelepciunea. Şi e nevoie ca aceste spirite să fie împrospătate la focul sacru dacic unde, cu mâinile întinse, cavalerul face iarăşi jurământul cavalerilor zamolxieni, întru pomenirea crezului ca mărturisire de credință. În al treilea rând, cavaler zamolxian adevărat este cel ce slujeşte dreptatea şi adevărul mai presus de toate. Cu înțelepciunea şarpelui, el va şti cum este mai bine să meargă pe marea cale a înțelepciunii Lui Zamolxe. În al patrulea rând, cavalerul zamolxian adevărat este puternic în luptă tot ca şi şoimul în zbor. La vremurile grele el aşteaptă timpul potrivit, că viața-i are mare preț, dar va continua neînfricat lupta când se va ivi prilejul. În al cincilea rând, cavaler zamolxian adevărat este acela credincios până la moarte neamului său. El va pune în genunchi pe asupritori, oricine ar fi ei, va ridica din genunchi pe cei umiliți, iar pe oamenii răi, vrednici de moarte, îi va ucide, şi pe oamenii iubitori de lumină îi va iubi. În al şaselea rând, cavalerul zamolxian adevărat este urmaşul în spirit al Cavalerului trac. El este justițiarul dac care-şi împlineşte viața slujind pe Dumnezeul Ler, pe Zamolxe şi străbunii neamului său. Aşa toate îi vor merge din plin. În al şaptelea rând, aflați că după moartea trupurilor, cavalerii zamolxieni, bravii acestei lumi, merg cu sufletele în cerul de purpură al Lui Zamolxe, unde vor fi îngeri. Şi acolo vor întâlni spiritele Marelui Lup Alb şi pe cel al Cavalerului trac. Şi de acolo Dumnezeu îi va întrupa şi-i va trimite iarăşi să aducă lumină lumilor. În al optelea rând să țineți minte purtarea voastră de trimişi ai Lui Dumnezeu: Fiți neînfricați aşa cum lumina nu se teme de întuneric, fiți înțelepți precum cugetul străbunilor. Voi sunteți nemuritorii lumilor Dumnezeului Ler.

Toți au ascultat cu luare aminte vorbele Marelui Preot, care le-a mai zis:

– Şi mai luați seama că un cavaler zamolxian este neîndurător cu duşmanul. Pedepsele date oamenilor răi sânt pe măsură, dar cea mai grea este dată trădătorilor de neam. Ea este moartea. Pentru cei care-şi trădează neamul nu există iertare sau milă, ei vor fi ucişi oriunde se vor afla pe pământ. Orice cavaler zamolxian când va afla că cineva a trădat neamul său să cerce dacă este adevărat. Şi când el se va încredința că-i aşa, atunci cu orice prilej potrivit are datoria să-l ucidă pe trădător. Aşa răul se va stârpi dintre noi dacii, poporul zeilor. Acum vouă, celor care ați devenit de curând cavaleri zamolxieni, vă spun: Mergeți în codru. Şi de s-or arăta lupii, care sunt acum frații voştri în spirit, atunci e semn bun din cer, de la Dumnezeu Fârtatul. Spiritul Marelui Lup Alb vă va călăuzi.

Spunând acestea Marele Preot Deceneu s-a retras. Şi Burebista împreună cu noii inițiați cavaleri zamolxieni au mers toți la casele de oaspeți. După-amiază regele i-a luat pe ai săi şi au pornit prin pădure să se întâlnească cu lupii, aşa cum îi sfătuise Marele Preot.

Ajunşi pe o coamă de munte Burebista şi oştenii lui au privit în zare şi au văzut lupii într-un luminiş de pădure. Soarele strălucea puternic şi corbii zburau pe deasupra capetelor lor. Spiritul Marelui Lup Alb era cu ei, zeii vegheau dacii, poporul lor.

– Iată semnele schimbării noastre în bine! le-a spus Burebista. Vedem lupii, protectorii neamului. Vom fi şi noi ca lupii, apărători ai neamului şi gliei străbune. Şi iată în cer ni se arată acum zborul corbilor, mesagerii zeilor care ne dau de ştire că suntem pe calea luminii. Doamne Zamolxe, străbun al neamului, om al nemuririi, suntem ai tăi. Putem acum să ne întoarcem la Sarmisegetuza.

Când a revenit în cetatea sacră cu oştenii săi, Burebista i-a povestit lui Deceneu toate cele întâmplate lor în pădure. Deceneu s-a bucurat de cele auzite şi se gândea: „Acest om, cu voia Domnului, a intrat pe calea cerului. De acum i se vor deschide porțile luminii. El va face iarăşi din traci un neam de bravi. Aşa poporul zeilor va renaşte”.

– Toate v-au mers din plin! i-a zis Deceneu. A venit timpul acum să porneşti cu curaj şi încredere. Tu eşti cel care să-i unească pe toți tracii sub o singură coroană regală. Mâine vom face ritualuri anume pregătite. Şi cu voia cerului vei fi rege al tuturor tracilor.

A doua zi, la ceasul prânzului, în sala cea mare a focului sacru al nemuririi dacilor arieni, s-au strâns căpetenii, preoŃi, preotese şi mult norod. Şi Deceneu a adus coiful regal al neamului, cel purtat de către străbunul Zamolxe, în vremurile de demult.

Deceneu era îmbrăcat solemn în strai de mare sărbătoare. Şi le-a vorbit tuturor:

– Astăzi, aici la Sarmisegetuza, în inima pământului łării Zeilor, eu Deceneu, Marele Preot, şi prin mine poporul întreg îl încoronează pe Burebista ca rege al tuturor tracilor. Duceți aceste vorbe mai departe, că eu, Deceneu, am tălmăcit voința zeilor că Burebista va fi un rege mare şi faptele lui vor fi de-a pururea vii în sufletele urmaşilor noştri. Am zis!

Mulțimea a izbucnit în strigăte de bucurie: Ahoo! Ahooo! Ahooooo! Au urmat petrecerile care au durat la Sarmisegetuza câteva zile.

Şi a sosit timpul când Burebista trebuia să părăsească Sarmisegetuza. La plecare Deceneu i-a mai spus regelui:

– Ia aminte când vei trece cu oastea Istrul! Nu uita că aurul pe care au fost odată scrise Legile Lui Zamolxe se află încă la galii scordisci. Este aurul dacilor. Să-l aduci înapoi, că-l vom lucra în plăci pe care vom scrie iarăşi marile legi ale neamului.

Şi Burebista s-a întors în cetățile sale şi timp de câțiva ani a dus campanii de unire a tracilor, fie cu duhul blândeții, fie pe calea armelor. Regatul tracilor se mărea şi luptele dintre frați aproape că încetaseră. Şi duşmanii nu mai cutezau să le calce pământurile.

Adesea regele se sfătuia cu Deceneu în treburile regatului şi după un timp Burebista l-a asociat pe Deceneu la domnie.

Puterea regatului trebuia să crească şi mai mult. Regele avea nevoie de oameni iscusiți şi treji. Erau unii dintre daci, la acel timp, care aveau năravul băuturii fără măsură. Atunci Deceneu şi Burebista, care nu erau băutori de vin sau de tării, au dat poruncă să se taie viile acolo unde era obiceiul beției. Regatul lui Burebista s-a întins din ce în ce mai mult. Şi sosise timpul să treacă marele fluviu Istru, să-i liniştească pe galii scordisci.

Era într-o primăvară când regele Burebista a ajuns cu oştenii săi pe malul stâng al Istrului. Acolo se pregătiseră din vreme plutele cu care vor trece apa, dar au aşteptat pentru a doua zi.

Dis-de-dimineață au ridicat tabăra şi toți s-au împărtăşit din apa sfântă a Istrului, aşa cum făceau dacii înainte de a porni în luptă. Apoi au trecut Istrul.

Pe malul celălalt al apei Burebista a adunat oastea şi le-a spus preoților pileați însoțitori să pregătească ritualul vâlvei lupilor, întru trezirea spiritului cutezător al dacilor. Când totul a fost gata preoții au aprins un mare Rug al Lui Zamolxe.

Au crescut vâlvătăile şi stindardele s-au pus în bătaia vântului. Şi s- au auzit urletele lupilor. Încet, încet, a intrat în întreaga oaste spiritul temerar al lupului. Oştenii au pus pe ei blănurile de lup şi s-au pregătit de luptă. Oastea s-a mişcat din loc şi s-a îndreptat înspre sălaşurile galilor scordisci. Şi dacii i-au bătut în lupte şi au luat înapoi tot aurul pe care galii îl duseseră cu ei, ca pradă de război, pe timpul regelui gal Aster. Mai târziu Burebista a dat aurul lui Deceneu.

Pentru câteva zile dacii au făcut tabere acolo în Tracia până când galii scordisci au fost cu totul înfrânți. Şi Burebista a ars, după datina străbună, corpurile tuturor celor căzuți în lupte. Că-şi zicea: „Le vom arde trupurile tuturor celor care au murit, fie ei, daci, gali sau traci trăitori pe aceste pământuri. Că mai târziu cei bravi se vor naşte în neamul nostru, chiar dacă ei ne-au fost acum duşmanii, care vor avea datorie față de noi că le-am trimis sufletele în cerul Lui Zamolxe”.

Apoi oastea s-a adunat şi a făcut calea înapoi către Istru. Era într-o zi, tocmai când soarele se pregătea de asfințit, când oştenii au ajuns pe malurile apei. Şi luptătorii au sorbit iarăşi din apa fluviului sfânt şi au întins tabăra pentru noapte. A doua zi au trecut cu toții apa. Burebista s-a-ntors în cetatea Argedava, iar preoții pileați au revenit la sanctuarul de la Sarmisegetuza.

Legenda face parte din volumul «Legendele dacilor poporul nemuritor al zeilor» de Octavian Sărbătoare

Marele rege Burebista reprezentat cioplit pe un trunchi de copac uscat în munții României (imagine de pe coperta cărții).

Burebista și nemuritorii lui (1)

de Octavian Sărbătoare

Motto: „Jur ca în luptă să fiu puternic ca şoimul în zbor, ca apele învolburate să răstorn stânca vrăjmaşilor, ca vântul năpraznic să nimicesc pe cei răi.” (din Cartea Lui Zamolxe, LEG, 2, 46).

Din vremurile veşnicei dăinuiri, pe pământurile întinse ale arienilor, hălăduia Cavalerul trac, nemuritorul. Era zeu al războiului şi urmaş al străbunului zeu Ares, întruchiparea dreptății Dumnezeului Ler strămoşesc. Veac după veac au păşit şi alții, pe urmele Cavalerul trac, ca să slujească lumina. Faptele de vitejie ale acestor nemuritori sunt scrise în cer în Cartea Lui Dumnezeu şi încrustate în inimi.

Dar mai trăiau şi alți oameni, cei cuprinşi de întunericul sufletelor. Ei se temeau de lumină. Bezna nu putea să apună prea curând, Domnul cerului făcuse ca lumina şi întunericul să aducă freamătul, fața şi reversul lucrurilor, până la vremurile marilor suferințe ale schimbării la față a lumii.

Răsărea soarele în țara zeilor. Munții îşi dădeau aburul dimineții ofrandă soarelui, pe dealuri răsunau cântece de păsări. În razele de lumină roua câmpiilor se schimba în diamante, iar apele limpezi erau oglinzi de suflete.

Dacia era inima pământurilor tracilor. Părintele Deceneu, abia fusese inițiat Mare Preot, de către Marele Preot Dorian, pe Ceahlău, muntele cogaion al carpilor.

Deceneu şi Burebista se cunoşteau din copilărie. Burebista avea doar şase ani mai mult decât Deceneu, care intrase de tânăr în preoția Lui Zamolxe. Drumurile vieților lor i-au dus acolo unde le erau hărăzite destinele, Burebista mersese pe calea armelor, Deceneu pe cea a păcii şi înțelepciunii.

Mulți ani triburile tracilor fuseseră măcinate de rele şi Dumnezeul strămoşesc îşi întorsese fața de la poporul Său. Dar vremurile se schimbaseră, treptat Domnul cerului a privit din nou către Țara zeilor. Puterea tracilor crescuse de când aprindeau focurile sacre pe toate pământurile locuite de ei. Şi duşmanii nu mai îndrăzneau. Oamenii învățau din nou să asculte străbunii de sub brazdă, şoapta pământului, iar sufletul lupului îşi arăta iarăşi lumina.

Burebista, căpetenia destoinică a câtorva triburi de daci, nu era îndeajuns de puternic încât să oprească luptele dintre frați. Îl durea inima auzind că tracii s-au războit iarăşi între ei. Se tot gândea cum să oprească vărsările de sânge, că duşmanii aşteptau să-i simtă slabi ca să năvălească. Şi Deceneu era hotărât să-i adune pe traci sub coroana unui singur rege.

Era primăvară şi Burebista primise vorbă de la Deceneu să vină la Sarmisegetuza. Marele Preot avea cuvinte de taină cu dacul al cărui destin era scris în stele.

Abia începuse vara şi Burebista, însoțit de oşteni călări, aleşi cu grijă, a pornit să-l întâlnească pe Deceneu. Cu regele venea şi nevasta sa Zânaida, fata unui rohman din ținuturile carpilor. Chiar Marele Preot Deceneu îi căsătorise cu ani în urmă.

Era într-o amiază, soarele strălucea puternic, când Burebista a ajuns la Sarmisegetuza, capitala sacră a dacilor. Pe dată Marelui Preot i s-a dat de ştire despre venirea oaspeților, care au descălecat la casele anume pregătite pentru ei şi s-au odihnit după oboseala drumului lung. La timpul potrivit Burebista a trimis vorbă lui Deceneu că era gata să fie primit.

Şi Burebista cu oştenii lui au fost conduşi în marea sală a focului sacru dacic, care fusese ridicată iarăşi după distrugerea ei de către regele gal Aster. Acolo îi aştepta Deceneu.

Înalt, îmbrăcat în roba albă a Marelui Preot, purtând eşarfa sacerdotală, ținând în mâna dreaptă toiagul înțelepciunii Lui Zamolxe, având pe cap căciula de blană de miel a preoților pileați, Deceneu s-a bucurat la vederea oaspeților.

– Închinare, Mărite Preot! i s-a adresat Burebista. Şi neamurile tracilor să aibă parte de lumină în suflete.

– Bun sosit, oaspeți de seamă şi oşteni viteji! a răspuns Deceneu. Iată că a venit timpul împlinirii voastre.

Noii veniți au fost îndemnați să ia locuri la mese şi îndată slujitorii sanctuarului au adus mâncăruri pentru toți cei prezenți în sala focului nemuririi dacilor. Burebista şi nevasta sa Zânaida s-au aşezat la masă alături de Deceneu şi de Mara, preoteasă şi nevastă a lui Deceneu. Şi toți s-au înveselit la mesele bogate aşa cum era datina străbună. După tradiția strămoşească nu se beau băuturi amețitoare în preajma focului sacru.

Şi cei doi au depănat amintiri şi şi-au spus veşti.

– Am aflat despre galii scordişci, care locuiesc la sudul fluviului Istru, că sunt tare neliniştiți! a spus Burebista. Aşa dezbinați cum sunt azi tracii va fi greu să-i confruntăm. Ba chiar unii traci s-au unit cu duşmanii şi ne amenință aici în Dacia. Ne trebuie o mână de fier.

– Mâna de fier vei fi tu, Burebista! i-a zis Deceneu. Mâine dimineață te voi iniția în Ordinul Cavalerilor Zamolxieni, frăție de curaj şi înțelepciune. Când curajul se înfrățeşte cu înțelepciunea, vine izbânda în toate cele făptuite.

– Sunt gata Mărite Preot! l-a încredințat Burebista. Trebuie să oprim vărsarea de sânge între frați.

Când ospățul s-a sfârşit, Burebista şi oamenii lui au revenit la casele de oaspeți şi s-au pregătit pentru dimineața următoare. Sala cea mare s- a golit şi slujitorii sanctuarului au pregătit lemnele şi toate cele de trebuință pentru a doua zi.

(Va continua)

Legenda face parte din volumul «Legendele dacilor poporul nemuritor al zeilor» de Octavian Sărbătoare

Marele rege Burebista reprezentat cioplit pe un trunchi de copac uscat în munții României (imagine de pe coperta cărții).