Archivo de la etiqueta: news

În miezul iernii

de Milucă

Vine de la munte, iarna la câmpie
Aducând în poale, zile de urgie.
Vie!

Eu la lampă fac,
Versuri doar pe al meu plac.
Și fiindu-mi oaspe dulcea primăvară,
Râdem de furtuna care plânge-afară.

Iasă-n calea iernii, ca la o mireasă,
Crivățul, fiorii, corbii, pâcla deasă…
Iasă!
Eu cu gândul plec 
Și ferice trec
Prin poieni în floare, prin păduri umbroase
Unde mii de glasuri cânt-armonioase.

Copyright © 2022MMT. All rights reserved

Imagine de Joshua Boman de la Pixabay 

Volume publicate:

Mi-e dor

de Maria-Sibioara Sângerean

Mi-e... cum să-ți spun
Tu, dor...mi-e un dor,
de un dor antic
de un dor văratic
de un dor curat
de un dor adevărat
de un dor tânăr
de un dor nufăr...
Mi-e dor numai de tine!

Mi-e...nu știu...simt...
Mi-e dorul... pustiu întins,
	fără dor duios
	fără dor frumos
            fără dor suspin
	fără dor sublim
fără dor adolescentin
	fără dor creștin
	fără dor destin...
Mi-e dor înfinit de tine!

Mi-e dor... și strig...
Tu, dor... mi-e dor
De viitorul dor ”a tine”...
	și de dorul neuitat
	și de dorul legănat
	și de dorul înflorit...
	și de dorul pârguit
	și de dorul de mine
	și de dorul  de tine
	și de dorul de noi
	și de scânteia din ploi
	și de dorul ispitit
	și de dor de iubit
	și de dorul ce doare...
Tu, dor ...mi-e dor...
Mi-e dor, de iubirea cea mare!

Imagine de Enrique Meseguer de la Pixabay 

Volume publicate:

Burebista și nemuritorii lui (1)

de Octavian Sărbătoare

Motto: „Jur ca în luptă să fiu puternic ca şoimul în zbor, ca apele învolburate să răstorn stânca vrăjmaşilor, ca vântul năpraznic să nimicesc pe cei răi.” (din Cartea Lui Zamolxe, LEG, 2, 46).

Din vremurile veşnicei dăinuiri, pe pământurile întinse ale arienilor, hălăduia Cavalerul trac, nemuritorul. Era zeu al războiului şi urmaş al străbunului zeu Ares, întruchiparea dreptății Dumnezeului Ler strămoşesc. Veac după veac au păşit şi alții, pe urmele Cavalerul trac, ca să slujească lumina. Faptele de vitejie ale acestor nemuritori sunt scrise în cer în Cartea Lui Dumnezeu şi încrustate în inimi.

Dar mai trăiau şi alți oameni, cei cuprinşi de întunericul sufletelor. Ei se temeau de lumină. Bezna nu putea să apună prea curând, Domnul cerului făcuse ca lumina şi întunericul să aducă freamătul, fața şi reversul lucrurilor, până la vremurile marilor suferințe ale schimbării la față a lumii.

Răsărea soarele în țara zeilor. Munții îşi dădeau aburul dimineții ofrandă soarelui, pe dealuri răsunau cântece de păsări. În razele de lumină roua câmpiilor se schimba în diamante, iar apele limpezi erau oglinzi de suflete.

Dacia era inima pământurilor tracilor. Părintele Deceneu, abia fusese inițiat Mare Preot, de către Marele Preot Dorian, pe Ceahlău, muntele cogaion al carpilor.

Deceneu şi Burebista se cunoşteau din copilărie. Burebista avea doar şase ani mai mult decât Deceneu, care intrase de tânăr în preoția Lui Zamolxe. Drumurile vieților lor i-au dus acolo unde le erau hărăzite destinele, Burebista mersese pe calea armelor, Deceneu pe cea a păcii şi înțelepciunii.

Mulți ani triburile tracilor fuseseră măcinate de rele şi Dumnezeul strămoşesc îşi întorsese fața de la poporul Său. Dar vremurile se schimbaseră, treptat Domnul cerului a privit din nou către Țara zeilor. Puterea tracilor crescuse de când aprindeau focurile sacre pe toate pământurile locuite de ei. Şi duşmanii nu mai îndrăzneau. Oamenii învățau din nou să asculte străbunii de sub brazdă, şoapta pământului, iar sufletul lupului îşi arăta iarăşi lumina.

Burebista, căpetenia destoinică a câtorva triburi de daci, nu era îndeajuns de puternic încât să oprească luptele dintre frați. Îl durea inima auzind că tracii s-au războit iarăşi între ei. Se tot gândea cum să oprească vărsările de sânge, că duşmanii aşteptau să-i simtă slabi ca să năvălească. Şi Deceneu era hotărât să-i adune pe traci sub coroana unui singur rege.

Era primăvară şi Burebista primise vorbă de la Deceneu să vină la Sarmisegetuza. Marele Preot avea cuvinte de taină cu dacul al cărui destin era scris în stele.

Abia începuse vara şi Burebista, însoțit de oşteni călări, aleşi cu grijă, a pornit să-l întâlnească pe Deceneu. Cu regele venea şi nevasta sa Zânaida, fata unui rohman din ținuturile carpilor. Chiar Marele Preot Deceneu îi căsătorise cu ani în urmă.

Era într-o amiază, soarele strălucea puternic, când Burebista a ajuns la Sarmisegetuza, capitala sacră a dacilor. Pe dată Marelui Preot i s-a dat de ştire despre venirea oaspeților, care au descălecat la casele anume pregătite pentru ei şi s-au odihnit după oboseala drumului lung. La timpul potrivit Burebista a trimis vorbă lui Deceneu că era gata să fie primit.

Şi Burebista cu oştenii lui au fost conduşi în marea sală a focului sacru dacic, care fusese ridicată iarăşi după distrugerea ei de către regele gal Aster. Acolo îi aştepta Deceneu.

Înalt, îmbrăcat în roba albă a Marelui Preot, purtând eşarfa sacerdotală, ținând în mâna dreaptă toiagul înțelepciunii Lui Zamolxe, având pe cap căciula de blană de miel a preoților pileați, Deceneu s-a bucurat la vederea oaspeților.

– Închinare, Mărite Preot! i s-a adresat Burebista. Şi neamurile tracilor să aibă parte de lumină în suflete.

– Bun sosit, oaspeți de seamă şi oşteni viteji! a răspuns Deceneu. Iată că a venit timpul împlinirii voastre.

Noii veniți au fost îndemnați să ia locuri la mese şi îndată slujitorii sanctuarului au adus mâncăruri pentru toți cei prezenți în sala focului nemuririi dacilor. Burebista şi nevasta sa Zânaida s-au aşezat la masă alături de Deceneu şi de Mara, preoteasă şi nevastă a lui Deceneu. Şi toți s-au înveselit la mesele bogate aşa cum era datina străbună. După tradiția strămoşească nu se beau băuturi amețitoare în preajma focului sacru.

Şi cei doi au depănat amintiri şi şi-au spus veşti.

– Am aflat despre galii scordişci, care locuiesc la sudul fluviului Istru, că sunt tare neliniştiți! a spus Burebista. Aşa dezbinați cum sunt azi tracii va fi greu să-i confruntăm. Ba chiar unii traci s-au unit cu duşmanii şi ne amenință aici în Dacia. Ne trebuie o mână de fier.

– Mâna de fier vei fi tu, Burebista! i-a zis Deceneu. Mâine dimineață te voi iniția în Ordinul Cavalerilor Zamolxieni, frăție de curaj şi înțelepciune. Când curajul se înfrățeşte cu înțelepciunea, vine izbânda în toate cele făptuite.

– Sunt gata Mărite Preot! l-a încredințat Burebista. Trebuie să oprim vărsarea de sânge între frați.

Când ospățul s-a sfârşit, Burebista şi oamenii lui au revenit la casele de oaspeți şi s-au pregătit pentru dimineața următoare. Sala cea mare s- a golit şi slujitorii sanctuarului au pregătit lemnele şi toate cele de trebuință pentru a doua zi.

(Va continua)

Legenda face parte din volumul «Legendele dacilor poporul nemuritor al zeilor» de Octavian Sărbătoare

Marele rege Burebista reprezentat cioplit pe un trunchi de copac uscat în munții României (imagine de pe coperta cărții).

Un ocean de străini

de Iulia-Florentina Paciurea

Suntem un ocean de străini uniți
prin ceea ce permitem să se vadă,
prin ceea ce alegem să împărtășim,
uniți de picături conjuncturale ori
intenționat cuprinse în căușul palmelor și risipite apoi către zări,
către brațele, chipul și părul
unui altcineva.

Imagine de Merlin Lightpainting de la Pixabay 

https://www.facebook.com/Iulia.Paciurea/
http://www.iuliapaciurea-scriitor.com/
Volume publicate:

Casa cu păpuși

de Marian Hotca

La căsuţa cu păpuşi 
Bate lupul pe la uşi
De se speri-o păpuşică: „
Voi muri de mititică!”

O păpuşă mai bătrână 
A luat-o-ncet de mână. 
Şi îi spuse: „- Fata mea, 
N-are cine te mânca!

Lupii nu mănâncă plastic 
Şi nici feţe de elastic,
Ei mănâncă oi şi miei, 
Nu păpuşi de zece lei!”

„- Dar mătuşă păpuşică, 
Bate lupul, uşa-mi strică! 
Când a fi iarnă mai grea 
O să intre-n casă nea!”

„- Ai dreptate, surioară, 
Am să ies eu pân’ afară: 
Şi-o să-i zic în gura mare 
Că noi nu suntem mâncare.

Şi să plece de pe-aici, 
Lupul rău cu păr arici, 
Fiindcă suntem păpuşele 
Harnice şi frumuşele!”

Imagine de NoName_13 de la Pixabay 

Poem apărut în volumul «Poemele copilăriei».
Volumul poate fi descărcat de aici, pentru că există acordul autorului.

Volume publicate:

Prima oară învățăm din greșeli, a doua oară o facem intenționat!

de Cintzia Angelina Mardale

Câte șanse ar fi trebuit să îți dau? M-ai făcut să cad în întuneric și nici măcar nu mi-ai aprins lumina. Ai stat acolo și m-ai privit cum sufăr în tăcere.

Am scris texte din memorie, doar că memoria mea era plină de tine. Plină de problemele tale inutile și în timp ce încercam să găsesc rezolvare pentru ceea ce te măcina, am devenit și eu o problemă pentru tine.

Așa m-ai făcut să cred. Că sunt problema cea mai gravă din viața ta. Când te culegeam dimineața din bar, unde erau prietenii tăi? Când îți plăteam taxiul atunci când veneai beat mort din club, unde era femeia cu care petrecuseși noaptea?

Și când a trebuit să îți plătesc datoriile față de așa zișii tăi prieteni, m-ai părăsit pentru că mă băgam în viața ta. Fraieră eu, care voiam să te ajut.

Mi-ai cerut a doua șansă, dar de fapt era probabil a zecea șansă pe care ți-o dădeam. Și ți-am acordat ajutor chiar dacă nu mai aveam nimic de împărțit cu tine. Când mă rugai în genunchi să te iert, te-am iertat. Dar cum mai pot să te iert? Am tot răul pe care îl facuseși, în mine.

Nu sunt negativistă, dar negativismul tău îmi ucide și ultima parte de bunătate din mine. Unde erai când eu aveam nevoie de tine și te căutam?

Unde erai atunci când eu plângeam după tine? Unde te ascundeai când eu nu mă mai regăseam nici pe mine?

drinking-997189_1920

Și apoi când am plecat, mi-am dat seama că e bine ceea ce fac, aveam nevoie să stau singură cu mine, să mă iert pe mine pentru că te-am iertat de atâtea ori. Am plecat pentru că nu mai găseam în tine nimic din ce te învățasem să fii.

AI TĂCUT ATUNCI, DAR DUPĂ ȚI-AI DAT SEAMA CÂT DE IMPORTANTĂ ERAM PENTRU TINE. AI RĂMAS CU PRIETENII TĂI ADEVĂRAȚI, AI RĂMAS CU CEI CARE AVEAU GRIJĂ DE TINE DOAR CÂND ÎȚI ERA BINE, ACEI PRIETENI FALȘI CARE TE APRECIAU DOAR ATUNCI CÂND FĂCEAI CE ÎȚI SPUNEAU.

Ai fost jucăria lor și credeai că ei te iubesc. Nu ai apreciat cine te iubea cu adevărat. Nu ai știut să mă păstrezi lângă tine. Și în puținele dăți în care îți cereai iertare speram că poate ți-ai dat seama cât de importante sunt brațele mele atunci când te îmbrățișez. Credeam toate astea.

ÎȚI DAU DREPTUL SĂ MĂ NUMEȘTI PROASTĂ, O PROASTĂ DIN VIAȚA TA CARE ȘI-A PIERDUT TIMP CU TINE ȘI ȚI-A OFERIT ATÂTEA DIRECȚII BUNE ÎN VIAȚĂ, DAR CARE A PRIMIT DOAR DATORII ȘI JIGNIRI.
Te uit, dar nu pot să te iert. Ai fost acel mâncător de timp care greșea intenționat!

Imagine de annca de la Pixabay 

Text și imagine: https://angelinamardale.com

Publicații: