Secrete, stropi de apă și… iubire

de Manuela Timofte

Secrete, lacrimi și totuși… iubire. Pare poate greu de crezut sau de înțeles dar, fiecare ascundem secrete, plângem pe față sau cu capul în perne și totuși ne întoarcem la iubire.

Secrete

Am învățat că noi toți suntem îndreptățiți sa avem propriile secrete.
Nicholas Sparks, The Notebook

Imagine de Peter H de la Pixabay

Secretul pare să fie ceva care nu este declarat sau mărturisit, este păstrat în taină, nu trebuie spus nimănui. Aflarea sau divulgarea unui secret aduce durere de o parte sau de alta a celor implicați, iar odată cu durerea, vin lacrimile.

Secretul este ca și o poartă ce așteaptă să fie deschisă. Nu ne decidem dacă să o facem sau nu, pentru că dincolo de ea ne așteaptă o pădure întunecoasă, prin care nu vrem să trecem. Astfel, preferăm să ne apropiem de poartă, să o întredeschidem uneori, dar o închidem înapoi. O facem de câte ori este nevoie până să avem curajul de a o deschide și de a traversa acea pădure și a spune și altora despre existența ei. Poate trece o perioadă lungă de timp până să ne aventurăm prin ea. Uneori avem nevoie de toată viața pentru a înțelege că dincolo de acea pădure, este ceva după care tânjim… liniște sufletească, iubire.

Suntem îndreptâțiți să păstrăm secretele, să nu deschidem acea poartă, să nu traversăm pădurea, dar cu ce consecințe pentru noi?

Când ascunzi anumite lucruri și le păstrezi secrete, ele au o… putere. Îți răpesc viața”

Kristin Hannah – Căderea îngerului

Secretele pot fi însoțite de tăcere pentru că, considerăm că tăcerea ne face bine nouă și altora. Alteori, începem să împărtășim secretul, sau să împărtășim frânturi din el. Dacă nu o facem, simțim cum povara lui ne apasă. Greutatea lui pare să se hrănească cu durerea de a-i căra greutatea. Devine un foc de paie, care îți arde sufletul. Se hrănește cu noi, pe interior. Astfel, ne gândim dacă acel secret ar fi împărtășit, ne-ar salva pe noi și probabil și pe alții de la a trăi durerea la diferite cote sau în diferite forme?

Durerea va fi trăită și cu divulgarea și cu păstrarea secretului. Ea face parte din viața noastră. Ea stinge focuri interioare și lasă urme, lasă cicatricile vieții. Decizia de a trăi sau nu durerea, de a păstra sau a spune ceea ce ținem în suflet, este decizia noastră.

Lacrimi

Imagine de Jaelle Burger de la Pixabay

Lacrimile sunt limbajul nobil al ochilor și atunci când iubirea adevărată a cuvintelor lipsește. Ochiul vorbește prin lacrimi, în timp ce limba este mută.
Robert Herrick

Învățați fiind să ținem secrete, nu suntem învățați cât de dureros este pentru sufletul nostru păstrarea lor. Nu suntem învățați că tăcerea ne poate face rău, că ajungem să îi cunoaștem fiecare cotlon, fiecare umbră, formă și fiecare pată ce o lasă în interiorul nostru. Îi auzim vocea, o ascultăm mereu… căci mereu ea este acolo, în noi.

Nu suntem învățați nici că a plânge nu este o rușine. Că bărbat fiind sau femeie, plânsul este un mod de manifestare și de eliberare a durerii. Că atunci când lacrimile sunt înnăbușite, ne îmbolnăvim sufletul. Doar atunci când curg, acei stropi de apă pot deveni râul care spală albia sufletului.

Astfel, lacrimile chiar dacă nu te vindecă, sunt stropi de apă ce spală bucăți de durere pe care le lăsăm să plece din noi.

Iubire

Imagine de Joe de la Pixabay

Totul vine și pleacă, Iubirea este eternă.
Manuela Timofte

Secretele care ne ard și durerea lor lasă în urmă cenușa. Din ea, renaștem ca pasărea Phoenix. La capătul pădurii întunecoase este lumina.

Este sentimentul ce are nevoie să iasă la lumină, iar aceasta nu este în alții, nu este în afară noastră. Ea este în noi, în interiorul nostru. Este ca o comoară ce stă ascunsă de mult timp și ne așteaptă să o (re)descoperim.

Secrete, durere și lacrimi, toate ne conduc la iubire, dacă suntem dispuși a ne aventura prin pădurea întunecată.

Iubirea nu este un foc de paie imens, care îți arde sufletul și te transformă în jăratec până devii de nerecunoscut. E faptul de a fi acolo, doar atâta.
Kristin Hannah/ Căderea ingerului

https://inalove.world