A fi sincer?!…

de Manuela Timofte

Mi s-a spus de multe ori că nu ar trebui să fiu sinceră pentru că nimeni nu merită. Acest lucru m-a făcut să pun la îndoială valoarea onestității. Sinceritatea există pentru a fi apreciată? Valoarea mea ca ființă umană este determinată de modul în care jonglez cu sentimentele altora?

Cu toții ne naștem valoroși și cerem sinceritate de la cei din jurul nostru. Atunci care ar fi motivul pentru care noi nu suntem sinceri cu noi înșine și cu ceilalți? Răspunsul la ultima dintre întrebări este că oamenii suferă din sinceritate.

Adevărate vorbe, când trăiești egoist. Și eu am suferit mulți ani până am înțeles motivul din spatele acestor suferințe, mai ales când mi se spunea că sunt “prea sinceră” și că nu știu să fiu “diplomată”. Recunosc că nu am știut și dacă am încercat a fost prost folosită. Pentru mine, diplomația înseamnă să porți o mască și folosind-o poți să fii fals pentru a profita într-un fel de pe urma celor cu care întreții acele “relații diplomatice”. Prin urmare, dacă reușeam să aplic așa zisa diplomație, mintea mea făcea tot felul de filme din consecințele vorbelor și a faptelor mele. Mă durea. 

Pentru a nu suferi, preferăm să fugim de sinceritate, de adevăr, să ne folosim în schimb, de minciuni. Suferința ne face să ne simțim slabi, și fără valoare. Facem ca minciuna să devină parte din existența noastră, iar acea durere resimțită în noi este similară cu neacceptarea faptului că la rândul nostru preferăm să fim mințiți. Deși ne place ca alții să fie sinceri cu noi, în mod inconștient preferăm minciuna. Considerăm că minciuna nu doare atât de rău precum adevărul. Doar că “O minciună repetată devine un adevăr și un adevăr neglijat trece în spațiul ocult”, spune Napoleon Săvescu.

Minciuna este prezentă în orice strat al societății, la orice nivel și face ravagii și în familii. Astfel, omul ascunde lucruri, fapte față de partener, în ideea că va evita o ceartă, un scandal, dar o face din frică, din motive ascunse acolo în interiorul său, pe care nu le știe sau nu vrea să le cunoască de frica durerii.

Copilul care ascunde ceva sau minte o face din aceleași motive la care putem adăuga și dorința lui de a se face“văzut și ascultat” de către adulți. Caută atenția sau clipa de iubire care este amânată. Cu toatea acestea, copiii sunt cele mai sincere ființe. Ei sunt expresia pură a simplității și a inocenței, a iubirii pure.

Adulții fiind deja atașați tiparului în care au fost educați, evită sinceritatea pe motivul de a nu suferi, doar că oricât vei ascunde și vei amâna momentul sincerității, el tot va veni și vei plăti un preț direct proporțional cu timpul petrecut în minciuni sau în asumări false. Sincer fiind, vei fi judecat amarnic de societatea noastră egoistă. Vei fi pus în postura de a alege…

Îmi aduc aminte de “Defăimarea lui Paganini”, și de atitudinea lui față de lecțiile în care se ocupa atent și îndelung de elevii săi, versus atitudinea pe care a avut-o față de regele George al IV-lea care l-a invitat pe violonist să concerteze la castelul Windsor în schimbul unei sume neînsemnate. Paganini a refuzat invitația suveranului sugerându-i să își cumpere un loc într-un rând la parterul operei din Londra, pentru că l-ar costa mai ieftin. Sinceritatea lui a fost condamnată de mulți oameni ai vremii care l-au considerat trufaș, pentru că a cutezat a jigni regele. Lașitatea nu le dădea voie să vadă sinceritatea violonistului care venea din încrederea în el și în muzica pe care o oferea lumii, indiferent cine era cel care o asculta.

Într-o societate în care minciuna abundă la toate nivelurile, a fi sincer înseamnă a accepta să fii dat deoparte, izolat și/sau stigmatizat pentru că în marea minciună, în care trăim cu toții, apari ca ceva sau cineva cu care mulți nu vor să aibă de-a face.

Cu toate acestea, sinceritatea este o parte integrantă a bogăției noastre interioare. iar mai devreme sau mai târziu, lipsa ei va aduce pe tava noastră regretele care au lăsat deja urme adânci în interiorul nostru. Ne vom da seama cu adevărat de acest lucru atunci când moartea este aproape, deoarece acesta este momentul, așa cum spune Schopenhauer, când ne cad toate măștile.

Spencer Cathcart spune «Viața nu este un film. Scenariul nu este deja scris. Noi suntem scriitorii.» A fi sincer când o scrii, este decizia fiecăruia!

(Fragment din Grădina Iubirii – Bogăția din noi)

Referințe:

• Anatolii Vinogradov – Defăimarea lui Paganini
• Arthur Schopenhauer – Viata, amorul, moartea
• Napoleon Săvescu – Noi nu suntem urmașii Romei
• Spencer Cathcart – The Lie We Live (on YouTube)

Manuela

https://inalove.world

Articol postat în engleză pe https://medium.com, https://gobblersmasticadores.wordpress.com/

Articol postat în spaniolă, italiană și franceză pe https://marcellocomitini.wordpress.com/

Publicații:

• 

• 

Image: Pexels