Renunță la Bagajul tău!

de Manuela Timofte

Este noapte. Privesc afișajul tabloului electronic. Trenurile vin și pleacă, purtând destine în toate direcțiile.

Luminile sunt aprinse pe străzi, în gări și în case. Eu îmi părăsesc casa în zori și mă întorc când alții sunt deja de mult în inima familiei. Este deja un lucru obișnuit, deoarece încă mai fac un curs după orele de muncă. Cu toate acestea, se pare că în seara asta îmi ia mai mult decât oricând să ajung acasă. Se pare că ceva nu este în regulă. De fapt, nu sunt unde vreau să fiu.

În gară și în tren, îmi amintesc cum am decis să-mi părăsesc țara cu mulți ani în urmă. Ideea era că pot găsi un loc de muncă mai bun, mai mulți bani și o viață mai bună.

În timp ce privesc pe fereastră în viteza trenului, simt că ceva se sparge în mine și încep să plâng. Lacrimile încep să curgă și oglinda iluziei că voi avea o viață mai bună acolo unde sunt, se face țăndări. Plâng amarnic încă o jumătate de oră, până ajung la destinație. Privirile indiscrete nu mă deranjează pentru că nu este nimeni lângă mine. La această oră a zilei, nu sunt mulți pasageri în trenul în care mă aflu.

Încet-încet, am înțeles că tot ce am construit într-o parte a lumii am avut sau puteam să construiesc și în țara mea, dar temerile mele nu mi-au permis să văd asta. Am înțeles că nu aveam încredere în mine și oriunde mă duc în lumea asta, port bagajul cu mine pentru că el este în mine.

Bogăția, onorurile și plăcerile aduc „fericire temporară”, dar în interior simți că nu ai ceea ce îți dorești. Și nu vrei bagajele pe care le porți înăuntru…

Fotografie de Mantas Hesthaven de la Unsplash

Nimeni altcineva nu ne poate lua bagajele pentru a ne scuti de greutatea lor. Pline de temeri de tot felul, emoții nerezolvate, dureri care nu au voie să explodeze, zâmbete și râsete interzise și iubire neexprimată, toate ne fac să ne simțim mici, dar vrem să fim importanți. Căutăm lucruri care ne aduc valoare atunci când de fapt noi ne naștem valoroși. Ne complicăm viața, iar simplitatea este atât de frumoasă…

Bagajul nostru ne face să urmărim fericirea iluzorie construită din onoruri, bani și etichete. Lucruri care sunt din lumea exterioară.

Eliberați de greutatea bagajelor cărora nu le acordăm prea multă importanță, fericirea este în fiecare dintre noi. Totuși, bagajul pe care îl purtăm înăuntru îl identificăm ca fiind singurul mod în care putem trăi.

Mi-a luat ani de zile să realizez că bagajul meu mi-a condus viața în direcția greșită, pe un drum întunecat și întortocheat. Mi-a luat ani de zile să mă eliberez de acest bagaj, să realizez că nu eram așa cum sunt și așa cum vreau să trăiesc. Mi-a luat ani de zile să înțeleg că dincolo de acest bagaj tânjesc după simplitate, liniște și natură. Când am renunțat la acel bagaj interior, mi-am dat seama că nu trăisem viața pe care mi-am dorit-o și că nu fusesem persoana care îmi doream să fiu.

Cu acel bagaj în interior, suntem mereu pe un drum bine bătucit. Acea cale se schimbă atunci când deschidem bagajele și facem ordine. Când înțelegem de unde vin temerile și traumele noastre și le curățăm. Atunci când înțelegem că bagajul este în noi și nimeni nu îl poate căra pentru noi, oricât am fugi.

Nimeni nu îl va purta, indiferent cât de mult te iubește sau ar vrea să te ajute. Nimeni nu ți-l va lua. Tu ești cel care o poate face dacă vrei să-ți trăiești viața diferit aici și acum. Numai tu poți scăpa de bagajul tău interior!

Articol publicat pe https://medium.com/ & https://gobblersmasticadores.wordpress.com

https://inalove.world

Fericirea are Chipul Tău

de Manuela Timofte

E soare. Razele soarelui pătrund prin vălul norilor, dar puterea lor nu este suficientă pentru aceste zile reci. Este una dintre acele zile de noiembrie care nu ne plac, dar ne căutăm confortul oferit de căldura hainelor noastre.

Totuși, viața își urmează cursul în propriul ritm. Lumea se mișcă, își vede de drumurile zilnice. Stau în stație și aștept autobuzul. Mă uit la lumea din jurul meu. Îmi place să văd fețele oamenilor și să ghicesc ce gândesc și simt dincolo de expresia feței lor. Să ghicesc ce îi întristează sau ce le aduce zâmbetul pe buze, atunci când știu sau cred că nu-i vede nimeni. În momente în care fiecare este el cu el însuși, fără niciuna dintre măștile pe care ni le impunem pentru a respecta regulile societății. De fapt, mereu am fost fascinată de câte destine se împletesc în orice stație… Să-l văd pe om în atâtea chipuri, dimensiuni, trupuri și expresii faciale. O lume atât de diversă și totuși frumoasă.

Lumea vine și pleacă așa cum știe, gândește, vrea… Se urcă și coboară din autobuze, urmând itinerariul știut sau pe care îl învață după această călătorie. Unii vin, alții pleacă la fel cum plecăm din viață.

Citind sau măcar prefăcându-mă că ghiciesc ce se ascunde în spatele acelor fețe, personal cred că plecăm din această viață doar cu ceea ce purtăm în suflet.

Când mă uit la fețele oamenilor, observ că sunt adesea triști și resemnați. Fața li se schimbă atunci când afișează masca zâmbetului și bucuriei la salutul vreunei cunoștințe. Masca devine rece și îngâmfată atunci când persoana salutată este văzută ca fiind inferioară. Masca se schimbă și reflectă supunere și dorința de a face pe plac celuilalt atunci când este văzut superior. După acest schimb de salutări cordiale între măști, fiecare își scoate masca și revine la chipul și gândurile sale adevărate. Totul pare trist, lipsit de iertare, plin de minciuni, ipocrizie și… lipsit de fericire.

Poți fi fericit când vezi în tine doar un termen de comparație cu altul? Când ți-e frică să-ți arăți adevăratele culori? Când ți-e frică și rușine să te arăți așa cum ești? Fericirea nu poate fi ascunsă, are propriul ei chip. Este plină de lumină și culoare. O simți de la distanță, nu doar o vezi.

Pexels

Același lucru mi s-a întâmplat în acea dimineață rece de noiembrie. Deși nu am văzut o față, i-am simțit fericirea de departe. Traversa drumul spre stația de autobuz. Nu era prinț și nu era îmbrăcat elegant. Dimpotrivă, dacă ar fi fost să compari oamenii din stație cu el, ai fi spus că era mai mult dezbrăcat decât îmbrăcat. Curat, dar simplu, sau cu alte cuvinte, sărac. Blugii și o pereche de cizme care văzuseră zile mai bune au fost completate de o bluză de trening închisă până la gât. Toate acestea contrastau puternic cu hainele groase și elegante ale oamenilor din stație. Dar, cel mai mare contrast nu era în calitatea și căldura hainelor. Nici măcar între privirile superioare pe care i le-au aruncat cei din jur și pe care el nici nu le-a observat. Contrastul era între fețele lor acoperite de măști și fericirea care radia de pe chipul acestui bărbat. O Fericire care părea să nu aibă limite și care nu putea fi atinsă de răutate și dispreț.

Este fericirea avută și afișată doar de cei care trăiesc simplu, mulțumiți de ceea ce au, fără a intra în competiție cu nimeni pentru nimic. Nu le pasă cum îi percep alții…

La urma urmei, fericirea nu se întâmplă acolo unde trăiești pentru a face pe plac altora. Își face drum acolo unde trăiești urmând drumul pe care îl simți, unde ai curajul să fii cine ești. Vine cu lumină și culoare pe fața ta pentru că fericirea ta are chipul tău!

 Manuela

Copyright © 2023 manuela@inalove.world

Articol publicat pe https://medium.com/

https://inalove.world

• 

• 

• 

Carte Frumoasă

de Manuela Timofte

Pașii m-au condus prin multe locuri, dar întotdeauna am preferat și încă prefer și caut o bibliotecă sau un colț în care să citesc o carte. Cu alte cuvinte,

Nu pot trăi fără cărți.

Thomas Jefferson

Motive ale lecturii

Astăzi, există posibilitatea de a citi o carte pe diferite dispozitive. Oricum, pe unele le purtăm cu noi aproape constant, așa cum este telefonul. Cu toate acestea, eu totuși prefer să țin în brațe o carte. Motivul este că îmi place să simt atingerea fiecărei pagini pe care o citesc.

Am găsit această plăcere în copilărie, pe când îl vedeam pe tatăl meu găsind mereu ceva de citit, atunci când avea ceva timp liber. Am învățat de la el că citind, voi găsi o comoară care așteaptă să fie descoperită în fiecare carte. De asemenea, am învățat că o carte poate fi cea mai bună prietenă a mea (nu bârfește niciodată și nu spune altora secretele tale 🙂).

Cititul și proprietatea

Imagine de Christine Engelhardt from Pixabay

O încăpere fără cărți este ca și un corp fără suflet.

Marcus Tullius Cicero

Viața mi-a oferit și experiența tristă de a vedea o bibliotecă cu tomuri frumoase și necitite de cei care dețineau acea bibliotecă. Ideea că era „o moștenire” nu i-a făcut pe acești oameni să fie interesați nici să citească, dar nici să doneze sau să vândă acele cărți pentru ca alții să se bucure de ele.

Am numit-o „experiență tristă” pentru că, în fiecare carte, cineva și-a pus o bucată din suflet cu dorința lui de a împărtăși experiențele și imaginația, cu ceilalți.

Chiar și atunci când mai mulți autori scriu pornind de la aceeași idee, fiecare va scrie în felul său. Fiind unic, fiecare își va folosi percepțiile, experiențele și expresia în mod unic. Cartea lui va fi o creație unică pe care o va împărtăși cu restul lumii. Este ca un „miracol”, și nu este întotdeauna oferit doar din simplul motiv al beneficiului financiar.

Aici, pot împărtăși bucuria de a cunoaște autori care au pus volume întregi la dispoziția cititorilor interesați, doar din plăcerea de a oferi oamenilor propria experiență, fără a-i condiționa de prețul unei cărți. De fapt, etichetată drept ieftină sau scumpă, acea carte are valoarea ei echivalată în bani doar prin ochii celor care o tipăresc și/sau o cumpără. Cu toate acestea, valoarea sa este neprețuită pentru persoana care-i dă naștere.

Cărți și … vieți

Imagine de m k de la Pixabay

Există două motive pentru care se citește o carte; unul, te bucuri de ea; celălalt, că te poți lăuda că ai citit-o.

Bertrand Russell

Ai putea fi mândru că le poți spune și altora despre cartea pe care ai citit-o. Există și opțiunea de a „călca” în picioare autorul și creația lui pentru că nu-ți place și nu o consideri bună din punctul tău de vedere. Spun asta pentru că, în ultima vreme, am citit multe recenzii pentru diferite cărți. Întrebarea care mi-a venit în minte a fost: „de ce ar citi cineva o carte doar pentru a putea posta un comentariu negativ? Este mai ușor să uiți o carte undeva pe un raft sau să o donezi dacă nu îți place. Autorul scrie pentru a-și exprima opinia. Dacă nu-ți place, este la fel ca la o masă. Dacă nu îți place ce guști, nu vei mânca, dar nu vei jigni sau „ucide” bucătarul care a gătit acea masă doar pentru că nu îți place. Îi spui bucătarului cum să-și facă treaba când tu nu ai gătit niciodată? La fel este și cu o carte. Dacă nu-ți place, uit-o pe un raft, dă-o. Poate că cel mai bine este să o scrii tu pe a ta așa cum vrei să fi fost scrisă de altcineva.

Este mai ușor și mai bine pentru toți să aprecieze autorul pentru ceea ce a oferit prin prisma lui. Comoara o găsesc cei care citesc cartea pentru că le place. Nu poți da vina pe carte și pe autor pentru că nu a scris ceea ce ți-ai imaginat tu atunci când ai citit titlul cărții. Autorul a scris urmându-și imaginația și cunoștințele. Tu, scrie-ți cartea ta! Vei vedea că, în calitate de autor, părerea ta nu reflectă întotdeauna realitatea sau adevărul celor care îți citesc cartea, dar ești fericit că munca ta și frumusețea pe care ai lăsat-o prin acele pagini sunt apreciate.

Revenind la mândrie, în zilele noastre, avem oportunități de a citi o carte imediat ce este publicată, datorită tehnologiei. Putem fi fericiți de ceea ce citim pentru că este alegerea noastră dintre milioane de cărți. În plus, am putea fi mândri că putem citi cu ușurință cărțile contemporanilor și putem vedea aceeași lume prin lentile diferite.

Imagine de Peace, love, happiness de la Pixabay

De altfel, dacă vrem să schimbăm ceva în această lume, ne putem bucura că am avut ocazia să apreciem munca cuiva care a lăsat o bucată din sufletul său în paginile unei cărți. Fiecare gând bun trimis cuiva schimbă ceva în bine și frumos în lumea noastră.

Carte frumoasă cinste cui te-a scris
Încet gândită, gingaș cumpănită;
Ești ca o floare, anume înflorită
Mâinilor mele, care te-au deschis.
Tudor Arghezi - Ex Libris

 Manuela

Copyright © 2023 manuela@inalove.world

https://gobblersmasticadores.wordpress.com/

Rețeta Fericirii – Fragmente din carte

de Manuela Timofte

«Și eu, ca mulți alții, am trăit câte un strop de fericire, dar am “căutat” fericirea “absolută”. Am crezut că am găsit-o ori de câte ori am obținut sau am reușit ceva. Adică, atunci când am obținut o slujbă nouă, o avansare, o mărire de salariu. Tot fericită spuneam că eram la momentul în care am reușit să am o casă sau un partener alături de mine. Dar după un timp, trăiam ideea că nu mai eram fericită. Căutam să obțin sau să găsesc altceva care să mă facă să mă simt fericită. 

Însă, atunci când nu obții acele lucruri pe care le dorești atunci când vrei tu, (re)devii unul dintre aceia care se consideră ca fiind nefericiți și ghinioniști. 

Pentru acea nefericire sau “ghinion”, îți blamezi partenerul/ partenera, familia, prietenii, oamenii din jur. Îi blamezi că stau în calea fericirii tale. (…)

Chiar după ce avem acele lucruri sau ființe in viața noastră, realizăm că totuși lipsește ceva pentru a trăi ceea ce ne imaginăm ca ar trebui să fie numit “fericire”. Astfel, continuăm să o căutăm. Dar fericirea stă în ceva sau în cineva? Este nevoie să o echivalezi sau să o reduci la un anumit ceva sau la cineva anume? Doar “atât» îți este fericirea?  (…)

Viața ta îți aparține și tu decizi în ce fel de lume vrei ca să o trăiești, una a fricii sau una a iubirii.Tu decizi dacă vrei ca să trăiești în rai sau în iad. Doar tu poți să îți găsești atât ingredientele dorite cât și proporția corectă pentru tine, în amestecul care îți este viața.«

https://www.smashwords.com

https://inalove.world
www.amazon.com
https://www.smashwords.com/

Imagine: Pixabay

• 

• 

Burebista și nemuritorii lui (1)

de Octavian Sărbătoare

Motto: „Jur ca în luptă să fiu puternic ca şoimul în zbor, ca apele învolburate să răstorn stânca vrăjmaşilor, ca vântul năpraznic să nimicesc pe cei răi.” (din Cartea Lui Zamolxe, LEG, 2, 46).

Din vremurile veşnicei dăinuiri, pe pământurile întinse ale arienilor, hălăduia Cavalerul trac, nemuritorul. Era zeu al războiului şi urmaş al străbunului zeu Ares, întruchiparea dreptății Dumnezeului Ler strămoşesc. Veac după veac au păşit şi alții, pe urmele Cavalerul trac, ca să slujească lumina. Faptele de vitejie ale acestor nemuritori sunt scrise în cer în Cartea Lui Dumnezeu şi încrustate în inimi.

Dar mai trăiau şi alți oameni, cei cuprinşi de întunericul sufletelor. Ei se temeau de lumină. Bezna nu putea să apună prea curând, Domnul cerului făcuse ca lumina şi întunericul să aducă freamătul, fața şi reversul lucrurilor, până la vremurile marilor suferințe ale schimbării la față a lumii.

Răsărea soarele în țara zeilor. Munții îşi dădeau aburul dimineții ofrandă soarelui, pe dealuri răsunau cântece de păsări. În razele de lumină roua câmpiilor se schimba în diamante, iar apele limpezi erau oglinzi de suflete.

Dacia era inima pământurilor tracilor. Părintele Deceneu, abia fusese inițiat Mare Preot, de către Marele Preot Dorian, pe Ceahlău, muntele cogaion al carpilor.

Deceneu şi Burebista se cunoşteau din copilărie. Burebista avea doar şase ani mai mult decât Deceneu, care intrase de tânăr în preoția Lui Zamolxe. Drumurile vieților lor i-au dus acolo unde le erau hărăzite destinele, Burebista mersese pe calea armelor, Deceneu pe cea a păcii şi înțelepciunii.

Mulți ani triburile tracilor fuseseră măcinate de rele şi Dumnezeul strămoşesc îşi întorsese fața de la poporul Său. Dar vremurile se schimbaseră, treptat Domnul cerului a privit din nou către Țara zeilor. Puterea tracilor crescuse de când aprindeau focurile sacre pe toate pământurile locuite de ei. Şi duşmanii nu mai îndrăzneau. Oamenii învățau din nou să asculte străbunii de sub brazdă, şoapta pământului, iar sufletul lupului îşi arăta iarăşi lumina.

Burebista, căpetenia destoinică a câtorva triburi de daci, nu era îndeajuns de puternic încât să oprească luptele dintre frați. Îl durea inima auzind că tracii s-au războit iarăşi între ei. Se tot gândea cum să oprească vărsările de sânge, că duşmanii aşteptau să-i simtă slabi ca să năvălească. Şi Deceneu era hotărât să-i adune pe traci sub coroana unui singur rege.

Era primăvară şi Burebista primise vorbă de la Deceneu să vină la Sarmisegetuza. Marele Preot avea cuvinte de taină cu dacul al cărui destin era scris în stele.

Abia începuse vara şi Burebista, însoțit de oşteni călări, aleşi cu grijă, a pornit să-l întâlnească pe Deceneu. Cu regele venea şi nevasta sa Zânaida, fata unui rohman din ținuturile carpilor. Chiar Marele Preot Deceneu îi căsătorise cu ani în urmă.

Era într-o amiază, soarele strălucea puternic, când Burebista a ajuns la Sarmisegetuza, capitala sacră a dacilor. Pe dată Marelui Preot i s-a dat de ştire despre venirea oaspeților, care au descălecat la casele anume pregătite pentru ei şi s-au odihnit după oboseala drumului lung. La timpul potrivit Burebista a trimis vorbă lui Deceneu că era gata să fie primit.

Şi Burebista cu oştenii lui au fost conduşi în marea sală a focului sacru dacic, care fusese ridicată iarăşi după distrugerea ei de către regele gal Aster. Acolo îi aştepta Deceneu.

Înalt, îmbrăcat în roba albă a Marelui Preot, purtând eşarfa sacerdotală, ținând în mâna dreaptă toiagul înțelepciunii Lui Zamolxe, având pe cap căciula de blană de miel a preoților pileați, Deceneu s-a bucurat la vederea oaspeților.

– Închinare, Mărite Preot! i s-a adresat Burebista. Şi neamurile tracilor să aibă parte de lumină în suflete.

– Bun sosit, oaspeți de seamă şi oşteni viteji! a răspuns Deceneu. Iată că a venit timpul împlinirii voastre.

Noii veniți au fost îndemnați să ia locuri la mese şi îndată slujitorii sanctuarului au adus mâncăruri pentru toți cei prezenți în sala focului nemuririi dacilor. Burebista şi nevasta sa Zânaida s-au aşezat la masă alături de Deceneu şi de Mara, preoteasă şi nevastă a lui Deceneu. Şi toți s-au înveselit la mesele bogate aşa cum era datina străbună. După tradiția strămoşească nu se beau băuturi amețitoare în preajma focului sacru.

Şi cei doi au depănat amintiri şi şi-au spus veşti.

– Am aflat despre galii scordişci, care locuiesc la sudul fluviului Istru, că sunt tare neliniştiți! a spus Burebista. Aşa dezbinați cum sunt azi tracii va fi greu să-i confruntăm. Ba chiar unii traci s-au unit cu duşmanii şi ne amenință aici în Dacia. Ne trebuie o mână de fier.

– Mâna de fier vei fi tu, Burebista! i-a zis Deceneu. Mâine dimineață te voi iniția în Ordinul Cavalerilor Zamolxieni, frăție de curaj şi înțelepciune. Când curajul se înfrățeşte cu înțelepciunea, vine izbânda în toate cele făptuite.

– Sunt gata Mărite Preot! l-a încredințat Burebista. Trebuie să oprim vărsarea de sânge între frați.

Când ospățul s-a sfârşit, Burebista şi oamenii lui au revenit la casele de oaspeți şi s-au pregătit pentru dimineața următoare. Sala cea mare s- a golit şi slujitorii sanctuarului au pregătit lemnele şi toate cele de trebuință pentru a doua zi.

(Va continua)

Legenda face parte din volumul «Legendele dacilor poporul nemuritor al zeilor» de Octavian Sărbătoare

Marele rege Burebista reprezentat cioplit pe un trunchi de copac uscat în munții României (imagine de pe coperta cărții).

Îți dau un deget, dar ia-mi toată mâna!

de Cintzia Angelina Mardale

Trebuie să vă spun un secret! De fapt nu știu cât de secret este acest secret pentru că ar putea oricine să îl spună.

Ai văzut până acum filmul „Oscar si Tanti Roz”? Eu l-am văzut de 3 ori până acum și în mine s-au produs niște schimbări.

Nu o să stau să fac un rezumat al filmului și nici nu îți voi strica surpriza. Trebuie să îl vezi, atât îți spun!

Ce am învățat?

• din neplăcere, orice lucru poate să devină o plăcere
• că viața este scurtă și că trebuie trăită la maxim
• că nu trebuie niciodată să ne pierdem credința
• să nu ne judecăm niciodată părinții
• toți murim într-o zi, mai devreme sau mai târziu

De ce vă spun toate aceste lucruri? Pentu că și fără acest film aș fi tras aceleași concluzii, dar poate că nu aș fi văzut lumea așa cum o văd acum.

Un sfat unui om care stă pe punctul de a sări de pe un pod, o picătură de apă unui copac care nu pare să își mai revină vreodată, un zâmbet dulce unui copilaș care plânge în magazin pentru că mama lui nu vrea să îi cumpere ceea ce își dorește, o mângâiere unui câine care trăiește pe stradă.

Să nu uităm de obiecte. Nu mă refer la noul Iphone care a apărut pe piață. Mă refer la obiectele care se pot repara și care merită o nouă viață, obiectele alea pe care tu nu le mai folosești pentru că nu mai sunt cool dar pentru care alții ar da orice.

Știi cât de multă nevoie are un tânăr de o canapea? Pentru că atunci când ești tânăr nu îți permiți să cumperi mobilă ca să îți mobilezi toată casa…

În fine, revenind la oile noastre, cred că ar trebui să fim mai buni. Tu nu te-ai săturat de răutățile celor din jur? De indiferența unora sau de egoism?

De ce să nu începem să ne schimbăm noi în primul rând? Hai să invităm acasă, la o masă copioasă pe cei pe care îi știm că ne comentează; hai să îi facem să ne comenteze pozitiv dacă tot o fac…

Hai să scriem și noi, ca Oscar, o scrisoare în fiecare zi. Cui? El îi scria lui Dumnezeu. Poți face și tu asta, dar ai putea și mai bine să le scrii prietenilor, rudelor cu care ai uitat să mai vorbești, persoanelor de care îți este dor sau persoanelor pe care le-ai rănit până acum cu indiferența ta!

Și dacă vrei să fii mai bun, nu trebuie neapărat să faci fapte deosebite, cred că trebuie să trăiești doar împăcat cu faptul că alții o fac în locul tău. GREȘIT!

Fă ceva. ORICE! Dar gândește-te cât de bine ar fi, atunci când îți este greu, să existe cineva care să te oprească pe stradă și să îți dea soluția la problema ta. Deci, nu mai merge cu capul plecat, uită-te la cei din jur, poate că sunt mulți care suferă dar tu nu îi vezi pentru că ești prea implicat în problemele tale.

Ia-l de mână pe cel care este rănit și trage-l după tine. Atunci când cazi, el te va ridica! Azi ajuți un om, mâine salvezi un popor întreg!! Îți dau un deget, dar ia-mi toată mâna! Cândva și eu voi avea nevoie de tot brațul!

Imagine de Use at your Ease de la Pixabay 

Text și imagini: https://angelinamardale.com

Publicații:

•