de Issabela Cotelin
Să ne așezăm, deci, relaxați în fotoliile noastre și să privim detașați, pregătindu-ne de dat cu pietre, că doar nu suntem noi în cauză, noul (pentru că nu e singurul) clip viral în care se bat parte în parte un elev și un profesor.
Filmulețul, după mine, este cutremurător și de neurmărit până la capăt. De neurmărit îmi par și grupurile de pe Facebook în care se comentează respectiva întâmplare, cele două mari direcții fiind – cum altfel? –acuzarea elevei (vai, dom’ne, ce nesimțită, n-are șapte ani de-acasă) sau acuzarea profesoarei (ce nesimțită, dom’ne, n-are ce căuta la catedră). Apărarea e și ea, de asemenea, la nivelul bătăii la care s-a ajuns și al acuzelor aduse: ce era să facă biata profesoară, suntem legați de mâini și de picioare, versus profa a început, ea a tras scaunul de sub elevă…
Detaliile filmului, de care nu ne mai legăm prea mult, pentru că tind să nu mai aibă importanță, constau în faptul că profesoara protagonistă e și directoare de liceu, că liceul e tehnologic și că eleva din rolul principal e în clasa a noua. Doar faptul că este un copil în jur de cincisprezece ani va contra într-un final.
Un lucru mai puțin observabil la scenariul spontan este tăcerea clasei. Toți stau cuminți la locurile lor, iar colegul de serviciu filmează. Spune cuiva ceva această atitudine…? Mie – mai multe. Pe de o parte, dacă profesoara ar fi fost o piază rea ca atare, începutul fiind făcut, ar fi pățit-o. Cincisprezece ani e o vârstă la care, pe lângă că trăiești cele mai mari transformări, mai ai rămășițe spirituale nealterate de lumea adultă din jur. Ai încă onestitatea de a te arăta de partea cui simți că are dreptate, și nu de partea „corect politică”. Conflictul părând însă unul personal, a fost lăsat să se desfășoare liniștit. Pe de altă parte, lumea (tot adultă) în care trăim e intoxicată cu știrile de la ora 5 în așa măsură, că am ajuns, cât nu suntem implicați direct, să preferăm fuga sau filmatul și comentatul pe net, în loc de orice altceva.
Filmatul în sine într-o sală de clasă, pe de a treia parte, e altă poveste veche. Pe scurt, deși tot profesoratul se opune și îl tot interzice prin regulamente, nu e rău deloc în stabilirea succesiunilor faptelor, fiind, de multe ori, singura cale de a afla adevărul celor întâmplate. De cele mai multe ori un film dovedește ceea ce cuvântul elevului contra cuvântul profesorului (de regulă, drum cu sens unic în ochii inspectoratelor – instanța supremă în învățământ), nu reușește să o facă.
Cel mai neobservabil și mai important, în opinia mea, lucru post-factum, adică după apariția publică a filmulețului, este însă apărarea de care face uz doamna cu pricina, așa cum rezultă din propria-i declarație: mi-am dat seama că are o problemă (eleva, n.a.), astfel că, la finalul orei, am vorbit cu ea să aflu ce se întâmplă. Am rugat-o să vină cu părinţii la şcoală, mi-a spus că tata nu vine, că mama nu poate, că sunt divorțați…
Stop-cadru. Nu am mai pus sursa declarației, deoarece o citează toți cei care au preluat știrea. Deci divorțați. Acum doamna e disculpată, se explică și comportamentul deviant al elevei, gura presei e închisă, vina rămâne undeva în eter, pe umeri care nu pot fi aduși la judecata publică.
Ce mai contează că în eter rămâne și un suflet de adolescent?
Să derulăm acum puțin înapoi. Că sunt divorțați. Creștem, cum bine știm, în cultul unei familii tradiționale, duse cu orice preț până la capăt. Uneori capătul este definitiv, până ce moartea ne va despărți devenind un oarecare dosar penal. Creștem, mai catolici decât papa, în agățarea de aparențe, în rușinea de a divorța, o tară care aduce implicit numai traume prezente sau viitoare. Divorțul, departe de orice despărțire civilizată, devine astfel aprioric ceva nefiresc, jenant, în sfera „anormalității” sale intrând cu precădere copiii implicați, cărora li se pot da peste cap sisteme de valori și puncte de reper. Tata nu vine, mama nu poate sunt dovezi indiscutabile în cazul de față.
Însă… cine sau ce îi dă dreptul doamnei de a se folosi de această informație privată, pentru a ieși personal basma curată din poveste? În loc de acest amănunt „salvator” pentru una dintre părți și „explicativ” pentru cealaltă, oferit pe tavă, ar fi fost de preferat să aflăm mecanismul care-l face pe un adult să se pună la mintea copilului enervat sau enervant. O mică paralelă: știm iarăși cu toții scenele acelea teribile din filmele în care un țânc se tăvălește, urlând ca din gură de șarpe, în supermarketul plin de oameni și mama, disperată, ori îi trage una, făcându-l să urle și mai tare, ori îl ia pe sus și iese din supermarket. Camera se oprește și nu mai aflăm ce fac actorii mai departe. Nimeni însă, nici chiar mama probabil, cu nervii la pământ sau timorată de treburi, nu se gândește la cea mai banală explicație: că acel copil nu voia să fie atunci acolo. În filmul vieții își face astfel apariția protagonistul protagoniștilor, acel trebuie care distruge orice plăcere. E indicat ca paralela să nu se ia mot a mot, ci să se extragă ideea din ea: că e treaba exclusivă a adultului să gestioneze un conflict cu un copil.
Dincolo de asta, creștem, mai nou, și în spălarea rufelor într-un public tot mai larg. Facebook, emisiunile de „divertisment” și așa-zisa presă, care ne fac pe toți, volens nolens, părtași la orice scandal, sunt o troacă imensă de haine murdare spălate colectiv, văzută de naivi drept o uriașă familie – adică, vezi Doamne, rufele murdare nu ies din cadrul ei. Ar trebui să locuiești în pădure ca să nu afli nici măcar întâmplător că cutare vedetă s-a bătut cu cutare „fost”, bătaie filmată de naș și transmisă în direct, la cote maxime de audiență.
Ce legătură au vedetele de doi bani cu cazul nostru? Au, dacă, lăsând ratingul, revenim la educație, deoarece de educația acestora – vedetă, „fost”, naș, televiziuni și public avid de mizerii – e prea târziu să vorbim. Însă de educația elevei, care trece printr-o problemă personală expusă acum unei țări întregi, s-ar mai putea. Și am ajuns unde-mi doream: o problemă personală a unui copil nu are ce căuta în troaca mai sus pomenită. Cu niciun chip.
Revenind la film, dacă dăm zoom pe toată povestea, putem vedea de la distanță și buba adevărată. Cea a educației românești. De fapt, ca orice bubă care se respectă, e a întregului sistem social, pentru că educația, de una singură, nu (mai) poate face nimic.
Așadar, conflictul de față face parte din puroiul adunat în bubă. Nedepistat sau netratat la timpul oportun, s-a spart în propriul organism al învățământului, inducându-l pe acesta într-o stare de comă profundă. Însă la noi până și coma profundă s-a cronicizat (au fost cazuri mult mai grave, cu finalități fără interpretări), iar infecțiile nosocomiale (a se citi comisii, inspectorate, minister) circulă libere printre pacienții muribunzi (noi), la braț cu virusul de bază (guvernul), luându-le din când în când temperatura.
Ce ar fi totuși de făcut?
(va urma)
https://semaiintampla.com/
Volume publicate:
MasticadoresRumanía Editora: Manuela Timofte 