DECENEU și Preoția Neamului (III)

de Octavian Sărbătoare

Motto: „Că răul omenirii va fi cândva distrus de lup şi de şarpe. Lupul este cutezața, iar şarpele este înțelepciunea. Şi atunci când cutezanța şi înțelepciunea se unesc, întunericul dispare din sufletele oamenilor. Lupul şi şarpele sunt temelia salvării omenirii, noi îi purtăm pe stindardul nostru, simbolul neamului” (din Cartea Lui Zamolxe, LEG, 2, 84-87).

(Continuare I, II)

La acea vreme Deceneu a ales dintre traci, tineri destoinici şi cu har, bărbați şi femei pentru preoția Lui Zamolxe. Pe unii i-a trimis la învățătură la călugării rohmani. Pe cei mai de seamă i-a învățat tainele cerului şi-i îndemna să cinstească divinitățile neamului şi sanctuarele.

Aşa Marele Preot i-a inițiat pe unii să fie preoți pileați care, în afara datoriilor preoțeşti, erau şi cavaleri zamolxieni. Preoții pileați puteau să meargă cu oastea, erau cei care chemau spiritul lupului să cuprindă inimile oştenilor şi aduceau vâlva lupilor peste oastea întreagă. Iar acei preoți pileați care se retrăgeau în sihăstrie erau numiți rohmani, trăind prin peşteri şi alte locuri neumblate.

Pe unii preoți pileați Deceneu îi iniția în peşteri, iar pe alții pe vârfurile munților. Încă unii primeau preoția pileată pe malurile râurilor învolburate. Şi Marele Preot le spunea:

– Toți preoții pileați fac mare jurământ la hirotonisire. Unii preoți pileați sunt inițiați în peşteri ca să simtă răcoarea peşterii şi spiritul Lui Zamolxe cum le intră în oase. Alții sunt inițiați pe vârfuri de munte să fie în viață ca şoimii cerului. Iar aceia care primesc preoția pileată pe mal de apă învolburată să aibă puterea apelor învolburate cu care să răstoarne stânca vrăjmaşilor.

Preoții pileați făceau Jurământul Preoției Zamolxiene împreună cu Jurământul Cavalerilor Zamolxieni cu palmele îndreptate spre focul sacru dacic. Apoi puteau purta cu veşminte preoțeşti căciulă de blană de miel. Odată intrați în preoția zamolxiană cei hirotonisiți nu se atingeau de băuturi amețitoare şi cei mai înalți în spirit nici carne nu mâncau în amintirea firii blânde a străbunului Zamolxe.

Aşa s-a format o castă virtuoasă de preoți ai neamului. Ei trăiau în cumpătare, nu adunau bogății şi le era teamă de Dumnezeu dacă-şi încălcau jurămintele făcute la hirotonisire. Şi pe drept aceia care-şi încălcau jurămintele hirotonisirii se temeau şi de mânia oamenilor.

A fost un timp când Deceneu a dorit să le vorbească celor mai de seamă ai neamului. Sute de preoți şi preotese, multe căpetenii de oaste şi bătrânii înțelepți din neamurile tracilor, s-au adunat la Sarmisegetuza în sala cea mare a focului sacru dacic. Deceneu a întețit focul şi le-a vorbit astfel:

– Popor al zeilor! Multe ştim de la străbunii noştri, îngerii veghetori, despre lumea din timpurile ce vor urma. Întunericul se zbate gonit de lumină, dar în zbaterea sa loveşte, răneşte şi ucide. Zamolxe părintele neamului nostru, ne-a dat legi bune ca să fim pildă vie lumii întregi. Şi aflați că, de la timpul viețuirii Marelui Lup Alb, cavalerii zamolxieni au mers în lume şi au luat cu ei învățăturile mari ca să nu lase oamenii lumii să piară în rele. Şi Codul Cavalerilor Zamolxieni a fost dus multor popoare, care au învățat cum să cuteze să urmeze dreptatea şi adevărul. De atunci, de la timpul Marelui Lup Alb, cavalerii zamolxieni au tot cutreierat lumea. Şi aşa vor continua să facă până la vremurile cele mari ale schimbării la față a lumii. Că la acele timpuri răul omenirii va fi distrus de lup şi de şarpe. Şi lupul este cutezanța, iar şarpele înțelepciunea. Şi precum ştim de la Marele Preot Tracian, cel care i-a urmat la marea preoție lui Rodu, el însuşi investit de Marele Lup Alb, atunci când cutezana şi înțelepciunea se unesc, întunericul dispare din sufletele oamenilor. Cavalerii zamolxieni vor schimba lumea, din una rea, răzbunătoare, înşelătoare şi distrugătoare, în lumea care treptat va arăta ca cea a îngerilor, străbunii neamului nostru. Să nu vă îndoiți de aceasta! Noi şi urmaşii noştri vom salva omenirea prin puterea focului sacru dacic. Aşa să fie!

Şi Deceneu s-a despărțit de mulțime cu cuvintele de aur lăsate din străbuni:

– Mergeți cu bine, cu sănătate, în vremurile care vor veni!

Marele Preot Deceneu fusese mulți ani Bătrânul Înțelept al neamului. Din când în când profețea şi dacii au păstrat cuvintele lui.

Odată Deceneu le-a vorbit preoților la Sarmisegetuza:

– Aflați că lumea se va zbate încă mult timp în lupta luminii cu întunericul. Şi când duhurile întunericului vor cuprinde pe urmaşii noştri, ei vor ieşi la lumină doar dacă vor chema duhurile străbunilor şi vor urma cutezana Marelui Lup Alb şi înțelepciunea Lui Zamolxe. Aşa focul sacru dacic îi poate salva. Asta să o spuneți în vecii vecilor urmaşilor din neamul nostru. Înțelepciunea Lui Zamolxe arianul va cuprinde lumea, iar cei ce o vor urma arieni se vor chema, că duhul lor va fi cel al arienilor, oamenii cu sufletul ales ai lumii pământene. A fi cu adevărat arian nu înseamnă om dintr-o anume rasă sau că el este născut dintr-un popor ales, ci că omul are în el duhul nobil al arienilor. Lumea ce va veni, după marile zbateri ale întunericului, în zilele cele de pe urmă ale schimbării la faă, va fi cea a nobililor arieni, oamenii demni de străbuni, îngerii veghetori care au trăit în timpurile de demult. Aşa arienii lumii, oriunde se vor afla, se vor înălța spre lumina vie a Lui Dumnezeu.

La bătrânețe Deceneu a ales pe preotul Lucian să-l urmeze la Marea PreoŃie. Lui i-a împărtăşit multe alte taine ca să le lase mai departe pustnicilor rohmani să le păstreze pentru timpurile ce vor urma. Şi când s-a apropiat timpul plecării sale din lume Deceneu a vorbit cu nevastă- sa Mara şi i-a spus ca trupul lui fără suflet să fie ars după datină şi cenuşa să fie pusă într-o urnă şi îngropată în curtea casei lor. Şi pe locul acela să se aprindă din când în când focul sacru al nemuririi.

Şi Deceneu a murit. Trupul i-a fost ars pe muntele de la Apolovraci. Acolo Marele Preot Lucian le-a vorbit tuturor despre Deceneu, trimisul cerului, şi despre faptele sale bune, cum el a îndreptat poporul pe calea luminii. Mara, nevasta lui Deceneu a luat cenuşa, a făcut precum el îi spusese şi a pus pe mormântul lui Deceneu crucea Lui Zamolxe.

De la acea vreme preoția Lui Zamolxe s-a numit şi preoție decenee.

Şi au trecut multe secole, duhul Marelui Preot Deceneu a rămas viu veghind poporul zeilor.

***

Legenda face parte din volumul «Legendele dacilor poporul nemuritor al zeilor» de Octavian Sărbătoare

Marele rege Burebista reprezentat cioplit pe un trunchi de copac uscat în munții României (imagine de pe coperta cărții).

Peakpx

Muzeul Memorial Ion Luca Caragiale din Ploiești

de Florin Petrescu

În anul 1962 are loc deschiderea Muzeului Memorial Ion Luca Caragiale, într-o casă ce a aparținut lui Gheorghe Dobrescu, un fost primar al municipiului Ploiești.

Clădirea datează de la sfârșitul secolului XVIII și este printre cele mai vechi din oraș. Printre primii vizitatori s-au numărat Ecaterina Logadi, fiica lui Caragiale și fiica scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea, Cella Delavrancea.

Imagini și text: https://turismsiculturainbalcani.wordpress.com

Cultură și tradiții în Balcani

Hanul lui Manuc

Hanul lui Manuc: istorie, legende și curiozități

de Lorin Braticevici

Am descoperit unele detalii interesante despre Hanul lui Manuc și trebuie să ți le relatez. Am câțiva prieteni străini. Unii au fost deja în București, iar alții încă nu au fost. Mereu însă mă întrebam ce locuri cool și tradiționale să le recomand.

Până acum 3 ani, dacă îmi cereai o recomandare de restaurant românesc, nu știam sincer ce să îți spun. Dar, desigur, acum știu.

Nu am descoperit eu toate restaurantele cu specific românesc din București, dar vreo 2-3 am, acum, să îți recomand. Nu sunt fan al mâncării românești, dar dacă mâncarea e proaspătă și fără prea multe grăsimi, atunci nu refuz o porție de mici sau de sarmale.

Puțină istorie

Hanul lui Manuc a fost construit în 1808 de Manuc, unul dintre cei mai bogați moșieri ai vremii. Pe atunci, hanul era o fortăreață, adică un loc de refugiu și de cazare pentru negustorii care veneau să facă comerț în București. În acele secole, Bucureștiul era un important punct de schimburi comerciale între Orient și Occident.

Manuc a optat pentru hanul său, un stil arhitectural la răscruce între stilul clasic neo-românesc și cel modern. Un stil atipic, mai ales pentru o fortăreață, dar care a așezat hanul pe harta clădirilor interesante din București.

Ultimul caravan-sarai

O încântare vizuală atât pentru turiștii străini cât și pentru români, Hanul lui Manuc este în prezent ultimul caravan-sarai al Europei. Una dintre clădirile simbol ale Bucureștiului și a pieței Unirii, Hanul lui Manuc a fost încă de la ridicarea sa unul dintre cele mai importante obiective ale Capitalei.

Aici, au avut loc 3 evenimente istorice. Primul, acum 2 secole, s-a semnat tratatul prin care România pierdea Basarabia. Al doilea, acum un secol, politicienii s-au adunat în încăperile hanului pentru a pune la punct planul de unire al României cu Transilvania și Bucovina. Al treilea, tot aici, elita vremii s-a întâlnit pentru a discuta intrarea României în Primul Război Mondial.

De aici provin micii?

Legendele ne relatează că micii, celebrele bucăți de carne de porc, au fost inventate exact aici. Într-o seară, un boier care de-abia sosise la han, a cerut o porție zdravănă de mâncare de porc. Deși, hanul nu prea mai avea mâncare, bucătarul i-a promis că îi va aduce imediat ceva cu care să se sature.

Cum românii nu duc lipsă de creativitate, hangiul a amestecat mai multe resturi de porc și i-a adus apoi pe tavă mici bucăți de carne imbibate cu mai multe condimente. Boierului i-a plăcut foarte mult combinația inventată și de atunci, aceste mici bucăți de carne de porc se numesc mici.

Hanul lui Manuc în interior

O altă poveste interesantă spune că Hanul lui Manuc a fost la un pas de a fi demolat de Ceaușescu. Acesta își dorea raderea la sol a tuturor clădirilor vechi și istorice din Centrul Vechi, pentru a ridica clădiri noi tipic comuniste. Hanul lui Manuc a scăpat, însă, basma curata. Cum?

Ei bine, se pare că arhitecții de atunci au inventat o istorisire prin care l-au mințit pe Ceaușescu. Aceștia i-au zis că sub Hanul lui Manuc se află o mare ciupercă otrăvitoare și dacă distrug hanul, atunci ciuperca se va răspândi rapid prin București și va aduce multe pagube clădirilor și oamenilor. Ceaușescu a crezut minciuna, și astfel se face că, astăzi avem în continuare în picioare Hanul lui Manuc.

Cronologie pe scurt

După moartea lui Manuc, Hanul lui Manuc a devenit mai întâi un hotel (s-a numit Marele Hotel Dacia, și avea peste 100 de odăi), iar apoi un loc deosebit de petreceri, spectacole, concerte și baluri mascate pentru crema societății bucureștene.

După cum ziceam la început, Hanul lui Manuc este unul dintre locurile mele preferate atunci când vine vorba de mâncare românească proaspătă și bine făcută. Dar nici Caru’ cu Bere nu e mai prejos. Vezi recenzia mea aici.

La Hanul lui Manuc îmi sfătuiesc prietenii străini să mearga atunci când vor să guste ceva tipic românesc. În unele seri de weekend, hanul găzduiește artiști îmbrăcați în straie populare care aduc locului și mai multă atmosferă.

Va redeveni un hotel?

În prezent, Hanul lui Manuc are atât un restaurant cât și mai multe cafenele împrejurul ariei sale. Proprietarii localurilor ne spun că pe viitor vor să amenajeze camerele de odinioară și să redea hanului și rolul de hotel. Firește, camerele vor fi decorate în stilul românesc de acum 200 de ani.

Când a fost ultima oara când ai mâncat la Hanul lui Manuc?

Text și imagini: https://lorinbraticevici.com

Deceneu și preoția neamului (II)

de Octavian Sărbătoare

Motto: „Că răul omenirii va fi cândva distrus de lup şi de şarpe. Lupul este cutezața, iar şarpele este înțelepciunea. Şi atunci când cutezanța şi înțelepciunea se unesc, întunericul dispare din sufletele oamenilor. Lupul şi şarpele sunt temelia salvării omenirii, noi îi purtăm pe stindardul nostru, simbolul neamului” (din Cartea Lui Zamolxe, LEG, 2, 84-87).

(continuare)

A mai trecut vremea. Pământurile regatului lui Burebista se întindeau acum în vest până spre Vindobona, iar în est spre fluviile Tanais şi Atel, de unde începeau să locuiască sciții, frați buni cu tracii.

Dar vremurile s-au schimbat. Oameni răi au uneltit împotriva regelui Burebista şi l-au ucis mişeleşte. Deceneu a aflat vestea cea rea şi țara s- a jelit de pierderea unui om brav.

Însoțit de neamurile lui Burebista şi de un sobor de preoți şi preotese, Deceneu a dorit să-l înmormânteze pe marele rege la rădăcina unui copac mare. Acolo le-a vorbit tuturor astfel:

– Se ştie că noi dacii, mai cu seamă ardem trupurile moarte, dar pe anumiți bravi ai poporului îi înmormântăm. Incinerarea unui trup de om fără viață face ca separarea de corp a sufletului său să se facă repede, dar la înmormântare despărțirea se face mai încet. Şi cu bună cunoaştere facem aceasta acum că vrem ca sufletul lui Burebista, care a murit, să dorească fierbinte să revină printre noi, adică să se întrupeze. Marele rege Burebista a avut în el şi un suflet de lup. Iată de ce acum îl vom înmormânta împreună cu capul unui lup. Cele două spirite îngemănate, cel de om şi cel de lup, vor merge împreună în cerul Lui Zamolxe, iar rămăşițele de carne şi oase vor putrezi şi vor intra în seva acestui copac măreț. Şi când regele Burebista se va întoarce printre oameni, atunci duşmanii neamului să se ferească de omul îngemănat în cuget cu lupul. Şi le spun celor apropiați marelui rege, neamurilor lui, să ardă fără întrerupere, pe mormântul lui Burebista, timp de şapte zile, focul nemuririi dacice. Şi mai apoi să facă iarăşi focuri peste an. Şi cât timp urmaşii noştri aprind focuri ale nemuririi, pe mormintele străbunilor lor, fie ele având cenuşa funerară sau rămăşițele de trupuri moarte, spiritele cutezătoare ale strămoşilor lor vor fi printre ei. Iar când urmaşii noştri vor uita aceasta vor cădea în suferință. Să țineți minte asta în veacul veacului: Să aprindeți focuri ale nemuririi pe mormintele oamenilor buni şi drepți plecați din lumea aceasta în lumea de dincolo, iar la timpurile de cumpănă pentru neam să chemați, la focul sacru dacic, străbunii să se întrupeze.

Era linişte adâncă şi Deceneu le-a mai zis:

– Este acum rândul cavalerilor zamolxieni să-şi facă datoria. Ei să afle cine au fost făptuitorii uciderii lui Burebista şi să le ia viețile. Aşa răul se va înmicşura între noi, dacii, că omorârea trădătorilor de neam le va fi pildă tuturor.

Nu mult după moartea lui Burebista, Adunarea Bătrânilor a hotărât la Sarmisegetuza ca Deceneu să fie rege al neamului. Pacea s-a aşezat în toate pământurile tracilor, locuitorii umblau fără frică pe unde vroiau, negoțul era liber şi tracii erau cunoscuți de lumea acelor vremuri ca oameni drepți şi cinstiți.

S-a aflat mai târziu cine au fost făptuitorii uciderii lui Burebista. Cavalerii zamolxieni şi-au făcut datoria față de neam, i-au găsit pe trădători în Tracia şi i-au omorât acolo. Ucigaşii lui Burebista fuseseră plătiți de romanii care vedeau, în creşterea puterii regelui trac, o mare amenințare. Şi la acele vremuri romanii erau gata să-şi facă imperiu din pământurile cotropite.

Marele Preot Deceneu umbla pe pământurile tracilor să întărească credința neamului în virtute, dreptate şi în conducătorii care să le fie pildă vie. Temelia poporului era familia cu oameni harnici şi drepți. Şi- i îndemna pe preoți să arate înțelepciune în tot ce fac, iar pe neguțători să fie cinstiți când vând şi cumpără. Iar oamenii să-şi dovedească credința în Zamolxe prin faptele lor bune, prin milă şi dărnicie.

Şi le mai spunea Deceneu tuturor pe unde mergea:

– Să lăsați cu gură de moarte urmaşilor să nu înstrăineze pământul strămoşesc. Blestemați vor fi cei care dau străinilor pământul neamului. Cu cât ne vom apropia mai mult de pământ, cu atât ne vom întoarce cu fața către Dumnezeu. Nu vă lăsați pământul în mâinile străinilor că veți ajunge în bejenie.

Şcolile de preoți se aflau deschise peste tot pe pământurile unde locuiau tracii. Şi era un timp al învățăturii după care cei doritori intrau în preoție, bărbații ajungeau preoți şi femeile preotese. Deceneu iniția în preoție, în peşteri, în păduri, pe maluri de ape sau pe vârfurile munților. Apoi cei deveniți preoți, sau preotese, aveau dreptul să poarte îmbrăcămintea potrivită lor, eşarfa sacerdotală şi toiagul înțelepciunii Lui Zamolxe.

Şi la hirotonisire, toți cei care intrau în preoție, spuneau Jurământul Preoților Zamolxieni în prezența focului sacru dacic astfel: „Jur pe Dumnezeul strămoşesc, pe Zamolxe zeul străbun, pe spiritul călăuzitor al Marelui Preot al neamului tracilor şi pe Legile Belagine să slujesc dreptatea şi adevărul. Jur să-mi duc viața în smerenie şi iubire față de Dumnezeu şi de oameni, să am grijă de creația Lui Dumnezeu, să aduc, cum m-oi pricepe mai bine, lumina divină în oameni şi să mă opun întunericului sufletelor lor. Jur să trăiesc în cumpătare, să nu strâng bogății şi să nu doresc onoruri în viață. Jur ca preot zamolxian, să-mi fac cinstit datoria, să nu port pe mine aur, argint şi alte lucruri prețioase, şi să mă îmbrac în culori deschise. De bună voie intru în preoția poporului zeilor şi dacă voi călca aceste jurăminte merit pedeapsa divină şi pe cea omenească. Zău! Zău! Zău!”

(va continua)

Legenda face parte din volumul «Legendele dacilor poporul nemuritor al zeilor» de Octavian Sărbătoare

Marele rege Burebista reprezentat cioplit pe un trunchi de copac uscat în munții României (imagine de pe coperta cărții).

Pexels

Agora Rafte

de Florin Petrescu

Agora Rafte, aromâncă născută în anul 1890 (?) la Nigrita, Grecia, regiunea Macedonia, și decedată în martie 2007 în localitatea Stejaru (Eschibaba), județul Tulcea, Dobrogea. Era din neam de grămoșteni bijduveni, Bijdova fiind o așezare de aromâni situată în munții din sudul Bulgariei. Avea tatuată o cruce pe frunte încă din copilărie, obicei specific aromânilor din neam grămoștean pentru a-și proteja fetele de turci și a nu fi luate în harem. De multe ori când turcii vedeau crucea fugeau.

Agora Rafte și familia sa, la origine păstori au fost colonizați mai întâi în Cadrilater in perioada interbelică, iar în 1940 au trecut în satele din judetul Tulcea unde a rămas până a închis ochii. A fost căsătorită de două ori, primul soț fiind decedat de tânăr, al doilea fiind tot un aromân ales de către familie, cum era tradiția. Când a făcut nunta uneia dintre fete, au venit comuniștii peste ei și le-au confiscat tot, inclusiv mâncarea de la nuntă. Nunțile la aromâni se făceau cu mare fast, de miercuri până miercuri.

Se spune că a trăit 117 ani. Desigur, anul nu se știe cu precizie deoarece aromânii pe vremuri nu aveau acte de stare civilă și își declarau câteodată ani in plus. Bătrânei Agora cel mai mult îi plăcea să își depene amintirile din Grecia și Bulgaria, pe unde au trecut, iar din meniu nu lipsea plăcinta cu spanac macedonească, și cafeaua.

Imagini și text: https://turismsiculturainbalcani.wordpress.com

Cultură și tradiții în Balcani

Status Quo

de Simona Prilogan

Bătătorisem coridoarele acelea lungi de mii de ori printre gânduri gri, răzvrătiri și lacrimi răsucite între genele dimineților în care senzația de sfârșeală se contopea cu sentimentul pericolului iminent. O lume întreagă se prăbușea în înțelesuri, ca mai apoi să reînvie în încercările necontenite de a resuscita optimismul ce îmi fusese brutal plesnit de șocul unui impact social ce își juca meandrele mult prea departe de toate așteptările. Hm, așteptările… Ce așteptări? Îmi răsuna mai apoi în urechi vocea colegei filipineze: “asta este ceea ce trebuie să faci, îți place, nu îți place, musai să te obișnuiești. Cam așa arată rahatul peste tot, doar mirosul poate diferă puțin, de la caz la caz.” Și plictisită oarecum de noi, ăștia mai nou-veniții, își continuă treaba cu atitudinea-i superioară dar și cu o grijă meticuloasă. Îi zâmbeam totuși în gând, dincolo de fața panicată care, spunea ea, mă definise din prima zi. Nu îmi zâmbise niciodată, dar îmi vorbise blând uneori, iar aceasta mângâiase oarecum suferința care mă perpelea de o lună încoace.

Într-o dimineață ceva ciudat se întâmplase. Picioarele au refuzat să mai asculte, dincolo de încăpățânarea mea de a forța oarecum nota. M-am văzut doar căzută brusc la marginea patului, zbătându-mă într-o sforțare de a mă ridica în picioare, fără succes însă. Să fi trecut peste toată scena aceasta câteva zeci de minute bune, poate o oră. Timpul parcă își suspendase aripile undeva într-un pol înghețat de unde își trimitea undele frigului ce fluierau pe șira spinării. Cuprinsă de panică, am reușit doar să mă pun în șezut privindu-mi mirată genunchii ce parcă se dezmorțeau și începeau să doară sfâșietor de tare. Nu știu dacă plânsul care deja mă însoțea în hohote sau groaza noii neputințe erau mai puternice decât viziunea sumbră a unui viitor cenușiu. Speranța părea o pasăre ce se zbătea să zboare în timp ce eu o țineam strâns în căușul palmelor, implorând-o să nu plece, să nu mă lase singură și pustiită pe insula aceasta rece.

Și nu a plecat… A rămas cu mine deși era și ea de acum toată sfârtecată de dramatismul situației. Am privit nedumerită programul de lucru. Nu era cu nimic diferit de cel de săptămâna trecută. 6 zile a câte 12 ore, deși pe contractul semnat scria negru pe alb, 39 de ore săptămânal. Scria doar, și atât. Cumva îndrăznisem să cer o reducere a orelor, dar răspunsul managerei irlandeze a căzut precum plumbul: “Datoria mea este să întocmesc programul, iar datoria ta este să muncești. Punct! De asta ai venit aici!” Plumbul însă m-a lovit rău și a smuls din adâncul sufletului toată durerea strânsă în cele câteva săptămâni. A urmat o explozie de emoții negative, argumente și păreri, eu am scris apăsat pe foaie – 39 iar apoi am încercuit să se vadă mai bine, ea a țipat isteric să nu scriu nimic. “Ba da, scriu”, am articulat, “și voi scrie necontenit, ca să înțelegi că deși am venit din România, nu sunt captivă în sclavie aici. Că sănătatea mea valorează mai mult decât orele suplimentare și toate permisele de muncă pe care compania și le revendică.” “Nu ai unde să pleci” a urlat mai apoi cu forță. “Trebuie să stai aici și să te supui ordinelor mele!”. Șocant, nu-i așa? Speranța însă m-a luat cu putere de mână, mi-a zâmbit șugubăț iar eu m-am trezit spunând fără nici o teamă, privind-o pe madam adânc în ochi: “Ba da, pot pleca oricând! Trăim într-o societate democratică. Pot căuta alt job chiar aici, în Belfast, dar aleg să plec înapoi în România!” A tăcut brusc și tot brusc mi-a întors spatele și s-a făcut nevăzută. Săptămânile următoare cele 39 de ore au fost respectate cu precizie.

Dădusem deja medicația și aranjam dulăpiorul cu medicamente, când am auzit o discuție aprinsă pe hol. Managera țipa de mama focului, iar eu, pe moment, am crezut că este cu una dintre infirmierele poloneze care nu prea vorbeau deslușit engleza. Mirarea însă și-a deschis petalele puternic la auzul vocei colegei filipineze. Era de 6 ani aici, cunoștea fiecare colțisor și își făcea conștiincios treaba. De cele mai multe ori își dădea oarecum importantă în fața noastră. Uneori ne enerva atitudinea ei, dar ne trecea repede tocmai pentru că îi simțeam și partea cea bună, iar în labirintul acesta în care alergam zilnic, ne ajuta pe toți să ieșim la un bun liman. “Jean, nu pot face totul doar eu! Am obosit. Lucrez 5, 6 ture pe săptămână, deja fac planurile pentru jumătate din rezidenți, în timp ce cealaltă jumătate este împărțită la alte 3 nurse care au aceleași atribuții cu mine. Nu pot, nu pot, sunt și eu om!” “Nu ai nicio scuză!” tună vocea managerei. “Trebuie să faci ceea ce îți cer! Nu ai încotro! Punct! Nu vreau să mai aud nimic! Gata, să terminăm discuția ca nu cumva să fim auzite. Eu cobor în birou. Tu continuă-ți treaba.” Și se făcuse liniște pe coridor. Câteva ore mai târziu, am prins un moment prielnic și fiind doar eu cu filipineza în sala de tratamente, i-am spus hotărât: “Draga mea, te ajut eu la hârțogăraie. Planuri, evaluări, cam tot ce trebuie făcut. Poți conta pe mine.” Mi-a zâmbit larg în timp ce ochii i se umeziseră de lacrimi. Am vrut să o îmbrățișez și să-i spun că înțeleg ce este în sufletul ei. Mi-a fost însă teamă să o fac. O barieră încă părea că stă răsfirată peste lumile în care ne aflam noi două. Seara aceea mi-am luat de lucru acasă. Aveam mai mult timp acum. Nu mă deranja să scriu, atâta vreme cât genunchii care erau tot mai obosiți, reușeau să se mai odihnească.

Timp de o săptămână am terminat toată planurile și evaluările. Managera aflase că eu le întocmisem. Filipineza o informase, bucuroasă că a găsit un sprijin. Tot ea i-a cerut pentru mine o recompensă. Am fost încântată să o găsesc în fluturașul de salariu. În dimineața în care am aflat surpriza, filipineza a intrat zâmbind în sală și m-a îmbrățișat prelung: “Ajutorul tău mi te-a așezat în suflet!” I-am zâmbit prelung, amintindu-mi vorba bunicii: “O faptă bună te transformă într-un vecin bun.” Avusese dreptate.

 © Simona Prilogan, Nottingham, ian 2021

Photo by Jan Canty on Unsplash

https://prilogansimona.wordpress.com/

Volume publicate:

• 

•