Să fluierăm împreună

de Bogdan Dragoș

Începea omul să fluiere
așa la-ntâmplare
și întotdeauna tare
chiar și noaptea-n pat
și încercarea de a-l opri
era ca un joc de noroc

cusăturile care arătau precum
niște omizi pe mâna
nevestei sale atestau asta.

N-a mai fost săracul
la fel de când cu lovitura la cap.
A avut nenorocul 
să treacă pe sub un pod în timp
ce niște copii
se distrau aruncând pietre 

Și acum tot apelează 
numărul de urgențe
și spune că soția lui lipsește 
de acasă,
când de fapt ea se află-n
cealaltă cameră
sau la muncă.

Vecinii au început să facă
sesizări cu privire la 
fluieratul său nocturn,
și aparent nu mai știa săracul
nici cum se foloeste
hârtia igienica. 
Mirosea întotdeauna și era
cel mai rău când se urca-n
pat alături de nevastă.

Era iadul pe pământ,
și iadul schimbă oamenii,
și-n noaptea asta începu
din nou să fluiere
și o trezi pe biata femeie,
iar răspunsul ei a fost
să i se alăture în fluierat.

Fluierau împreună
în întuneric
sub plapumă
și se țineau de mână
și zâmbeau 
după tot acest timp

Asta e. Câteodată nu trebuie
să le arăți nebunilor calea
către fericire
ci să-i urmezi într-acolo.