Filmul unei încăierări (2)

de Issabela Cotelin

Pentru ca organismul (uman) să-și revină așadar cât de cât pe o linie de plutire, buba trebuie spartă chirurgical. Epoca balsamurilor și a pansamentelor de unică folosință s-a dus irevocabil.

Ar trebui, deși sună a utopie și, mai ales, ar „pica” prea mulți, ca ministerele educației, muncii și sănătății să își dea neapărat mâna. Apoi toate aceste ministere să disponibilizeze pe toți inepții actuali, de la mare la mic, fără înduioșarea oricum falsă asupra sorții celor aruncați pe drumuri, care practic și-au câștigat pâinea, devenită cozonac, vânzându-ne medicamente placebo. 

Natura își elimină singură anomaliile, noi de ce ținem cu dinții de ele? De ce suntem contra naturii, în cel mai propriu sens al expresiei?

Apoi țara asta „unică și milenară”, tot prin cooperarea celor trei, ar trebui să-și aducă oamenii înapoi de pe meleaguri străine, oferindu-le condiții (nu mai spun și decente) de trai și lăsându-i să simtă că dețin și ei ceva pe lumea asta, prin reducerea tuturor taxelor aberante pe orice proprietate (și nu numai). Abia atunci familia tradițională, pe care se bate atâta apă naționalistă în piuă, ar avea neșansa să piară din propriile-i inconveniente sau nepotriviri, în niciun caz din motivele sociale de nivel național din cauza cărora e astăzi praf.

Cum…? Aud din public că avem și un Minister al Familiei…? Oh, uitasem, acesta nedovedindu-se bun nici măcar cât de o știre de cancan, ca să se mențină în conștiința opiniei publice. Și la ce i-ar folosi, când ministresa lui îmi aduce aminte, pur și simplu, de catedra de tehnologie (să mă ierte toți profesorii buni de tehno…), o catedră inventată la un moment dat pentru grămada de ingineri și subingineri (mai există categoria?) rămasă pe drumuri, dar cu drept de vot? Acum ministresa a căpătat și ea catedra ei de jucărie, pe care-și poate înșira nederanjată de nimeni cubulețele și puzzle-ul de nerefăcut al familiei tradiționale împrăștiate în cele patru puncte cardinale. Deci, fără acest minister – nu moare nimeni de foame în urma desființării lui.

Abia după această epurare s-ar putea începe treaba. Prin spitale, prin școli, prin viața de zi cu zi a cetățeanului obișnuit. 

În educație, s-ar desființa obligativitatea grădiniței – o inepție asupra căreia, dacă m-aș opri, ar însemna că o bag în seamă. Grădinița, oricât de idilic sunt prezentate diverse scenete din ea, e primul abandon pe care îl simte un copil. Oricât am râde la maturitate de sentimentul cu pricina, asta ar însemna doar că avem simțul umorului. Al doilea abandon se va petrece la intrarea la școală. Așadar, în faimoșii șapte ani de-acasă avem deja două abandonuri obligatorii, legale, dacă nu luăm în calcul și cazul părintelui/părinților plecați peste granițe sau al celor care-și abandonează la propriu copiii.

Abandon e un cuvânt greu și urât, pe care de regulă nu prea vrem să-l recunoaștem, conștientizându-l abia dacă sau când ajungem la psiholog. El însă, din păcate, e atât de uzual și atât de mascat de bunele intenții… Căci abandon nu înseamnă numai sărăcie și necazuri, drame, lupte pentru supraviețuire. Abandonat se simte și copilul ultra-bogat, lăsat la poarta celei mai luxoase grădinițe private din cel mai bun cartier, de blazarea sau impertinența căruia ne vom mira peste ani, regăsindu-l flegmatic și/sau genial în banca unui colegiu de prestigiu național.

Abandonul nu are clase sociale. Abandonul e un sentiment. Odată trăit, abandonatul va abandona, de regulă, la rândul lui, cu același firesc și acoperit de reguli sociale, diverse. 

În această idee, a educației stricte și fixe și al repercusiunilor acestui subtil abandon, văd adesea invidii la adresa organizării din fașă a vieții japonezilor, a gradului lor de cultură și civilizație. Dar… cu ce preț? Fără a intra în amănunte acum, cu prețul unui loc fruntaș în topul țărilor suicidale (cultura lor, atât de râvnită, să nu uităm, e tributară sinuciderilor ritualice de tip seppuku, kamikaze sau banzai) și al creării, de exemplu, al unui Minister al Singurătății și Izolării (de altfel, și Marea Britanie, un alt El Dorado al românilor, și-a instituit în 2018 propriul Minister al Singurătății). 

Dar să ne întoarcem în ograda noastră și să ajungem, cu reforma mea imaginară, și la cazul particular al școlilor. I-aș ține pe copiii din oricare ciclu de învățământ patru-cinci ore pe zi la școală. Aș desființa toată industria auxiliarelor și a meditațiilor. Aș micșora drastic, evident, numărul materiilor și aș schimba total modul lor actual de abordare cu unul practic, realist și memorabil. 

De pildă, aș rescrie o istorie inteligibilă. Nu aș mai înșira, cu liniuțe, bătăliile lui Ștefan cel Mare sau reformele lui Cuza, ci aș încerca să reconstitui epoca. Să îl transpun pe elev în ea, prin intermediul manualului. La gramatică, aș insista pe sintaxa uzuală sau stilizată a frazei, fără scheme sau potpuriu de denumiri seci. La matematică aș lăsa inepuizabilele calcule pe seama calculatorului sau al facultății de profil și aș încerca să aduc copilul la înțelegerea principiilor de bază ale materiei și a conexiunii ei cu restul artelor și științelor și cu viața de zi cu zi. Să nu mai vorbim de biologie și geografie, cât de frumoase sunt ca atare și ce îmbâcsite sau inutile sunt manualele actuale, îndeosebi primul. Desenul, muzica, sportul le-aș lăsa doar pentru cei atrași de ele, după ce le-aș prezenta sumar în clasele primare. Aș scoate și latina din mediul preuniversitar. Sunt suficiente referirile la ea la orele de română. Interesații o vor studia suficient în universități. Ș.a.m.d. Să nu mai vorbim de o istorie a religiilor…

Clasele ar fi mult reduse ca număr, iar colectivele – copii cu interese comune, ținând cont că acestea se tot schimbă pe măsura creșterii lor. Pe ora 7.30, în loc de oră de intrare la liceu, aș face-o oră de somn național. Sunt sigură că sunt destui adulți cărora le-ar prii imaginara mea legislație. Iar la catedre aș păstra numai pe aceia care ar ști să îi mențină, în noile condiții, pe elevi atenți și interesați de modul de predare. Iată ce simplu pare… Nu mai e loc nici de inspectorate în această structură utopică, iar acel „mami, nu mai vreau la școală”, pe care ne facem că nu-l auzim, nu și-ar mai avea locul.

Copilul nu ar mai fi aruncat la poarta instituției de învățământ, deoarece și serviciile adulților ar funcționa pe principii asemănătoare, iar dacă am desființa și banii și am reveni la… troc (unul modern, în care fiecare oferă ceea ce știe să facă în schimbul a ceea ce are nevoie), școala nu ar mai fi nici agenție de babysitting, nici „cimitir al tinereții” nimănui. Toată lumea s-ar duce cu drag (în sfârșit, un context în care biata expresie devenită clișeu ar exprima ceea ce înseamnă ca atare) la școală sau la serviciu. La ideea trocului modern voi reveni cu siguranță.

În concluzie, pe ce mă bazez, vorba lui Moromete, emițând toate ideile de mai sus, că acestea ar și funcționa? Pe un principiu elementar și ignorat în masă, la toate nivelurile, dintotdeauna: dă-i omului (implicit copilului) să facă ce-l atrage, ce-i place și nu va mai fi nevoie de condici, cataloage, note, amenințări, încăierări etc.

Partea 1 aici: https://masticadoresrumania.wordpress.com/

https://www.formula-as.ro

https://semaiintampla.com/
Volume publicate:

• 

• 

• 

• 

• 

• 

•