de Issabela Cotelin
Pentru că nu puteam să zbor Pur și simplu Fără ca lumea să știe ce fac Am dat o scurtă declarație Pe o petală cuminte de mac. Am semnat cum că zborul E mersul pe aripi Al păsării care n-are picioare Și multe alte truisme și corolare Am înghesuit într-o singură floare Iar în caz de forță majoră Le-am lăsat tuturor moștenire Al rimelor mele caimac. Apoi m-am suit în copac Deși lumea spunea că e grav și e stâncă Și că apa în care-o să cad e adâncă Mâncam fructe și spuneau că-s păduri Picătura de rouă din care beam Se făcea în ochii lumii ocean Câte-o frunză sporadic cădea Lumea cu ea se-nvelea Iar când am vrut să-mi iau avântul cel mare Mi-au zis că nu e zbor direct înspre soare. Și-n cele din urmă, când am căzut, Au crezut c-am murit. Dar eu am tăcut. Poem apărut în Revista Amurg sentimental nr. 2(322)/februarie 2022
Volume publicate:
MasticadoresRumanía Editora: Manuela Timofte 
Bună dimineața, mulțumesc!
Me gustaMe gusta
Când versurile zboară, lumea tace și privește! Adică ar trebui să ia aminte…💫
Me gustaLe gusta a 1 persona
Ai găsit o steluță de aur…! De cînd o căutam împreună! Mulțumesc, Aura 🙂
Me gustaLe gusta a 1 persona
Eu știam de zborurile tale, dar numai tu ai simțit căderea. Cred că e ceva firesc la orice zburător, atâta vreme cât se ridică din nou și zboară mai bine.
Me gustaLe gusta a 1 persona
Și eu zic că-i firesc, doar păsările zboară fără oprire, că ăsta li-i felul 🙂
Mulțumesc, Petru!
Me gustaLe gusta a 1 persona