Despre asumare

de Ella Mihetz

Verbul ASUMÁasúm, vb. I. Tranz. A lua ceva asupra sau pe seama sa; a se angaja să îndeplinească ceva. A-şi asuma o răspundere. – provine din fr. assumer, lat. assumare. (Dicţionarul explicativ al limbii române)

Încerc să înțeleg de ce cei care ar trebui să își asume răspunderea pentru că sunt în anumite funcții și au poziția în care ar putea lua niște hotărâri sau ar putea întreba superiorii, nu fac asta. De ce bagă capul în nisip ca struțul și ce o fi o fi? Doar pentru că nu îi afectează direct pe ei? Oare pentru că le este lene sau pentru că să nu se „pună rău” cu șeful ori pur și simplu pentru că nu sunt competenți? Dar se gândesc ei câți oameni în jurul lor sunt afectați? Dacă ar fi ei în situația de a pierde sau un apropiat, o persoană din familie?

Dar asumarea înseamnă într-o primă fază să recunoști ce rol ai jucat în momentul legat de evenimentul respectiv, înseamnă să fii onest fără a justifica, să admiți că nu ai știut, nu ai putut sau nu ai ales să faci mai bine ceea ce era de făcut. Recunoașterea greșelilor vine la pachet cu schimbarea. A doua fază presupune să faci efortul de a repara, să dovedești capacitatea de a remedia sau de a suporta consecințele. Deci, pe scurt, asumarea este un act de înțelegere și responsabilizare.

Lipsa asumării este un mecanism de apărare uzitat de copii pentru a evita blamarea, rușinea, vinovăția. În lipsa rușinii, vinovăția este motivator, te îndeamnă să repari. Rușinea este cea care anihilează motivația pentru că ea te face să te simți defect, incapabil, rău. Te face să nu recunoști greșelile, să nu îți asumi responsabilitate și să eviți sau să acuzi. Nerecunoașterea, neasumarea este o declarație a neputinței și o construire a mentalității de victimă. La celălalt pol se află „complexul salvatorului”, adică procesul de supraasumare, tradus de efortul de a-i mulțumi pe ceilalți, de a pune dorințele și nevoile lor în primplan, urmate de negarea sau atenuarea propriilor dorințe sau nevoi, lipsa limitelor și trăind cu o fărâmă de speranță că vor primi puțină atenție pentru îndeplinirea nevoilor sale.   

Asumarea ca atitudine este 100% achiziționată. Dacă o persoană spune că își asumă responsabilitatea se face referire la trecut, iar dacă spune că își asumă o misiune presupune o proiectare în viitor și este un mod eficient de a căuta sensul existențial care depășește propria persoană și nevoile imediate. Atunci când descoperi o nevoie pe care poți să ți-o îndeplinești cu resursele pe care le ai la dispoziție, fără ca să evadezi din istoriile tale personale neasumate, dacă contribui la alinarea unei suferințe sau la creșterea cuiva, dacă ești plin de compasiune fără a face caz și a te urca pe un piedestal moral, atunci un exercițiu de asumare devine un mod de viață.

Asumarea responsabilităților reprezintă și temelia maturității, ne aduce o stare de calm, ne face să vedem aspectele pozitive și constructive. Cei care sunt incapabili de asumare sunt imaturi, se centrează pe emoții negative sau distructive, nu pot să-și stabilească obiective, iar dacă își fixează nu le îndeplinesc.

La nivel de cuplu a fi responsabil presupune în primul rând să fii responsabil de propria  persoană și a nu privi partenerul ca sursă a fericirii sau nefericirii tale. Întrebări pe care mi le pun cosiderând că sunt o  persoană responsabilă și care conduc la soluţii constructive:

  • Ce consecinţe are acţiunea mea asupra mea, asupra celorlaţi (cei semnificativi), asupra altor persoane, asupra mediului?
  • Care dintre aceste consecinţe aduc beneficii? Şi cui? 
  • Care dintre ele aduc pierderi? Şi cui? 
  • Care dintre ele sunt de dorit şi care sunt de evitat?
  • Ce stă în puterea mea să fac pentru a evita sau limita consecinţele nedorite, ţinând cont de contextul în care acţionez? Ce aleg să fac din evantaiul acţiunilor posibile în contextul respectiv?
  • Ce sacrificii implică alegerea mea – sacrificii pe care, atâta vreme cât sunt alegerea mea raţională, nu le voi regreta şi nu le voi reproşa niciodată, nici mie, nici altcuiva?
  • Dacă, în ciuda eforturilor mele s-a produs un rău, ce stă în puterea mea să fac şi ce aleg să fac pentru a-i limita consecinţele nedorite?

Întrebarea „Cine e vinovat?”, te menţine în trecut – un trecut pe care, orice ai face, nu-l mai poţi schimba. Întrebarea „Cine e responsabil?” te ajută să trăieşti în prezent şi în viitor, iar acolo poţi schimba multe. Alegând să stăm cu experiențele noastre în loc să „trecem peste”, ajungem să renunțăm la cine ne imaginăm că suntem, fiind mai mult cine suntem și renunțăm la a deveni.

Imagine de Gerd Altmann de la Pixabay 

Deja una respuesta

Introduce tus datos o haz clic en un icono para iniciar sesión:

Logo de WordPress.com

Estás comentando usando tu cuenta de WordPress.com. Salir /  Cambiar )

Google photo

Estás comentando usando tu cuenta de Google. Salir /  Cambiar )

Imagen de Twitter

Estás comentando usando tu cuenta de Twitter. Salir /  Cambiar )

Foto de Facebook

Estás comentando usando tu cuenta de Facebook. Salir /  Cambiar )

Conectando a %s