Pe vremea mea

de Issabela Cotelin

„Copiii din ziua de azi nu vor avea niciodată amintirile noastre!”, își încheie perorația o postare asumată de un grup virtual de pe Facebook, care are în componența numelui său – culmea! – sintagma „gândire pozitivă”. O postare, evident, foarte apreciată și comentată. Curg distribuirile și comentariile în favoarea ideii de „ce bine era înainte, când n-aveam nimic, da’ eram oameni”.

Îmi este deja prea lehamite să mai „atac” asemenea lacrimogenii de doi bani care mizează eficient pe dezamăgirile omului adult și tocmai de aceea au mare succes la un anume public constant. Îmi pot imagina și disperarea lui Mark la pierderea, din întâmplare sau nu, a unui asemenea vad nesecat pe care se bazează rețeaua lui. 

Unii spun că astfel de postări sunt create special pentru a întreține o atmosferă dată. Nu știu ce să zic. Nu sunt sociolog, dar pare logic și acest fapt, având în vedere perversitatea oamenilor politici, care se pretează la orice pentru a ține sub control masele umane votante. La fel de logică, însă, e și disperarea omului trecut de a nu se mai regăsi în prezent, deși, având în vedere stilul, limbajul și mesajul acestor postări, aș înclina spre ideea că nu e textul unui om de rând, ci al unuia care vrea să profite de exasperarea omului de rând. Mă îndoiesc că nea Vasile, frânt seara de munca la bruma de câmp ce i-a rămas (și nu din cauza vreunei colectivizări forțate, ci din cea a mafiei actuale a satelor – efectul ambelor fiind, însă, același), intră în casă și „dă drumul” la Facebook, pe care și-a făcut cont ca să-și vadă copiii și nepoții plecați aiurea în lume, și creează asemenea mesaje, oricât de poet s-a născut tot românul. Dar, dacă știe și are răbdare să citească, dând de un asemenea text, nea Vasile va scoate un oftat din rărunchi și va avea o revelație, mulțumit că s-a regăsit în ce-a citit și că nu e singurul… Nea Vasile va simți, astfel, că se gândește și la el cineva. Că se mai poate încadra în ceva.

Nu pot să-l condamn pe nea Vasile, l-a condamnat viața destul. Dar pot să-i condamn pe cei ce i-au luat legal, în orice regim, orice posibilitate de a-și face, reface sau păstra o gospodărie pe care, vorba lui Moromete, să se bazeze, el și urmașii lui, chiar dacă e firesc ca aceștia din urmă să își ia zborul. Pot să condamn obscuritatea în care suntem ținuți, din punct de vedere educativ, de cel puțin zeci de ani, de orice regim la putere. 

Mai pot condamna unele tradiții defecte în care am crescut cu toții, printre care și aceea conform căreia am făcut copii ca să „ne aducă un pahar cu apă la bătrânețe”. Nimic mai fals și mai greșit decât această premisă care îndatorează, dacă nu chiar înrobește, din start pe celălalt – respectiv copilul – într-un clișeu perpetuu. În consecință, după părerea mea, dacă propriul nostru copil ne va da de bunăvoie, și nu dintr-o datorie atavică, un pahar cu apă la bătrânețe, asta înseamnă că noi, părintele lui (permiteți-mi această disonanță de pronume personale), am reușit.

Cu alineatul anterior mă apropii și de subiectul propriu-zis al articolului meu. Celălalt – copilul căruia i-am dat naștere – este, așadar, un alt om. Are, biologic, altă construcție, e un om de sine stătător și, având alt creier, devine elementar că are și alte amintiri. Nici măcar moștenirea genetică, atâta câtă e la fiecare în parte, nu are cum să îi dea amintirile noastre, după cum se plânge fraza din postarea cu pricina. Deci, practic, tehnic, fiziologic etc. nu este posibil ca un copil din ziua de azi să aibă amintirile noastre, ale celor de ieri, pentru că el trăiește azi și amintirile lui vor fi cele din aceste momente. Momente în care unii părinți sau bunici plâng în extremă negativă la postările de pe Facebook ale unui grup de așa-zisă gândire pozitivă.

Acestea fiind stabilite, să trecem și la analiza pe text. „Înțelegerea textului”, cum spun marii maeștri ai ministerului educației de astăzi.

„Nu mâncăm ardei umpluți seara, pentru că au (…) carbohidrați”, zice postarea respectivă. Dar de unde știm, oare, asta, în caz că, într-adevăr, nu mai mănâncă nimeni azi ardei umpluți? Tot din numeroasele postări „de bine”, cu sfaturi de la diverși specialiști de pe Facebook sau nenumăratele site-uri necontrolate cu știri false (fake news) care au umplut mediul virtual. 

„Ne declarăm iubirea pe Facebook (…) Iar live-urile sunt la modă!”. Aș fi curioasă câți dintre copiii noștri fac asta. Sau măcar câți au cont de Facebook – uitați-vă fiecare în lista de „prieteni”. Nu cumva tot noi, părinții, declarăm amor etern celui din camera de alături sau facem live cu pisica, de plictiseală sau din dorința de a arăta ce bine ne simțim?

„Toi suntem corecți, deștepți și frumoși”. Copiii noștri sunt cei care au împânzit Facebook-ul cu comentarii de genul „minunat”, „ce om bun și frumos”, „cât adevăr” și alte din astea? 

„Joaca pe uliță…”. Copiii noștri și-au cumpărat mașină după mașină și au ridicat bloc după bloc, ocupând până și bietul trotuar de un metru legal, astfel încât nu mai e centimetru pătrat între două blocuri, de întins o coardă? Sau, ca să mergem și mai înapoi, la ulița din postare, copiii noștri și-au părăsit ulița, pentru un leu în plus și un statut de orășean, muncitor în fabrici și uzine? Vinovat de acest exod nu e, cumva, tot cel către care se îndreaptă marea nostalgie, cu adevărat „multilateral dezvoltată” azi?

„Acum douăzeci de ani ne spălam pe cap la lighean…” Aici am o veste bună pentru nostalgicii înrăiți, în caz că nu știu deja toți: ne spălăm în continuare la lighean, cel puțin în capitală, din lipsa unei infrastructuri viabile sau, mai degrabă, viabil întreținute, din interese de clanuri locale sau generale – chiar nu văd unde e nostalgia.

„Cu muștele roind în jurul nostru”. Veșnicia s-a născut la sat și pentru cei ce l-au părăsit de pe vremea când erau copii și n-au mai revenit, am o veste bună: muștele roiesc și azi la fel. În plus, te doboară și omizile care cad ciorchine pe orice „în curte, la umbră”.

Cât despre singura pereche de ghete și portocalele exclusive de Crăciun… mă abțin. Din respect pentru cei ce au trăit în plinătatea lor asemenea lipsuri sau le trăiesc astăzi și despre care sunt convinsă că nu stau acum să citească postări aberante și rău intenționate de pe Facebook. 

Facebook ne-a dat o mare iluzie – iluzia comunicării. Și, printre ițele cu care e cusută plasa ei, asemenea noduri – de nostalgii întreținute mai mult sau mai puțin deliberat – se creează ușor, incredibil de ușor. Când dezamăgirea e mare, vigilența e scăzută și, la intersecția celor două, intoleranța își face de cap: traversează pe roșu sau se-nvârte în sens giratoriu ca în roata mare din bâlciul vechi al bunicilor. Atât de simplu e să închizi ochii și să nu mai vezi viteza cu care vine tirul realității…! El vine, însă, inevitabil, și de multe ori nu mai poate frâna la timp. De aceea semnele de circulație au rostul lor și nimic, cel puțin în lumea fizică în care trăim noi acum, nu merge înapoi.

În altă și ultimă ordine de idei, copilul, dragii mei cititori de oriunde și de oricând, e universal și își va crea oricum propriile amintiri, indiferent de nostalgiile noastre. Ar fi frumos să rămânem în ele un gând cald și bun în locul celui care acuză mereu.

https://semaiintampla.com/

Imagine: https://www.sucitoruldeminti.ro

Volume publicate:

13 Comentarios Agrega el tuyo

  1. Issabela dice:

    Bună dimineața și mulțumesc!

    Me gusta

  2. Chiar sunt de efect aceste texte încărcate de nuanțe nostalgice și verdicte ce par definitive. Pentru cei care au o astfel de dispoziție și nu au ajuns la saturație. Pe de altă parte, amintirile despre ”vremurile bune” le acumulează fiecare generație, în felul ei, după cum bine zici.

    Le gusta a 3 personas

    1. Issabela dice:

      Da, cu cît mă uit mai bine, cu atît îmi dau seama că nu-s nostalgii spontane asemenea texte, ci elaborate. Și, din păcate, își ating țintele 🙂

      Le gusta a 1 persona

  3. Jo dice:

    Nu pot să-l condamn pe nea Vasile, l-a condamnat viața destul. Mi-a mers la inimă fraza asta. Mă bucură compasiunea oriunde o găsesc.

    Le gusta a 1 persona

    1. Issabela dice:

      Păi dacă scormonim cu bățul în efect și nu căutăm și cauza, nu se mai facem bine niciodată… Oricît m-ar enerva unele efecte, nu pot să nu-mi aduc aminte și cauzele din spatele lor. Compasiunea vine de la sine 🙂

      Le gusta a 1 persona

  4. anasylvi dice:

    Subscriu! Ma dezgusta de-a dreptul toata nostalgia asta prost inteleasa. Poate si eu am uneori un zambet pe buze cand imi amintesc cartierul colorat al adolescentei mele, care ghici ce, nu mai e deloc asa, e foarte aranjat, curat si parca antiseptic, fara hoardele noastre barbare si atat de misto, dar adolescentii de azi au propria lor maniera de a se adapta timpului lor, pentru ca sunt alte vremuri, degeaba stam sa oracaim pe unde ne asculta cineva si ne vaicarim fara rost. Si ai pus punctul pe i, faza cu paharul de apa la batranete. La vremea ei, era poate de inteles, azi e total pe langa.

    Le gusta a 3 personas

    1. Issabela dice:

      Am crescut în același „eu te-am făcut, eu te omor”. În cea mai blîndă variantă a lui, manifestată doar la nivel verbal – dar eram aceeași proprietate, fie și ipotetică, a altcuiva. Mi-a luat zeci de ani să ies din mentalitatea respectivă. Și asta numai fiindcă am vrut cu tot dinadinsul.
      Mi-a plăcut maxim „orăcăim” 🙂

      Le gusta a 2 personas

    2. Ecoarta dice:

      La bătrânețe mă duc la o casă de odihnă pentru persoanele vârstnice. Am auzit că au nişte condiții grozave şi personalul se străduieşte să te țină pe linia de plutire că…merită. Deci, din start, nu voi sta la mila sau bunăvoința nimănui când voi fi hoaşcă…dacă oi ajunge! Apreciez tot mai mult pe cei de aici şi pentru că fiecare generație îşi vede de propriul drum, că nu se amestecă unii în treburile altora. Chiar dacă unii tineri greşesc, au capacitatea de a se ridica şi a repara greşelile. Acuma nu toți, dar mulți…
      Aş putea să tot scriu despre astfel de tineri cu poveşti reale…
      Dar clar, cineva n-are de lucru şi împânzeşte fb cu tot felul de baliverne…
      🤗

      Le gusta a 3 personas

      1. Issabela dice:

        … pentru că acolo, pe fb, se prind.
        Cît despre visul tău de bătrînețe, e ideal. Numai că la noi nu e posibil. Asemenea «case», cum le spui tu, sunt imposibil de atins financiar, pornind cele private de la 3500 lei pe lună, iar cele de stat de la… 25000 sau 3000, am uitat, dar tocmai mi-a zis cineva de curând, lăsându-mă tablou 🙂 Totul, evident, se reduce la grija statului și a instituțiilor abilitate pentru propriii cetățeni 😦 Nu mai adaug și morala satului: «cum să n-ai grijă de mă-ta (sau tac-tu) care te-a făcut?» 🙂

        Le gusta a 1 persona

  5. Tatar Lau dice:

    Ce bine ai surprins fenomenul! Eu mă limitez la a bloca sursa inițială a postărilor, fără a încerca să le mai amintesc celor care distribuie că tinerețea era ingredientul principal al fericirii noastre…

    Le gusta a 2 personas

    1. Issabela dice:

      Nu mai blochez nimic… eventual dau unfollow și din când în când răbufnesc într-un articol personal 🙂

      Le gusta a 1 persona

Deja una respuesta

Introduce tus datos o haz clic en un icono para iniciar sesión:

Logo de WordPress.com

Estás comentando usando tu cuenta de WordPress.com. Salir /  Cambiar )

Google photo

Estás comentando usando tu cuenta de Google. Salir /  Cambiar )

Imagen de Twitter

Estás comentando usando tu cuenta de Twitter. Salir /  Cambiar )

Foto de Facebook

Estás comentando usando tu cuenta de Facebook. Salir /  Cambiar )

Conectando a %s