de Ella Mihetz

De aproximativ două săptămâni, am avut parte de câteva cazuri care au apelat la servicii psihologice de susținere în urma faptului că o persoană din familia lărgită s-a îmbolnăvit. M-am gândit că ar fi bine să recitesc câte ceva despre traumă, pentru că persoanele respective par a fi traumatizate. Trauma presupune ca subiectul să fie martor la amenințarea cu moartea, rănirea gravă a altei persoane sau la agresiunea sexuală a altei persoane; să afle vești că o persoană dragă (membru de familie, prieten apropiat) a murit sau a fost rănită grav sau agresată sexual; să fie expusă repetat sau extrem, ca parte a rolului profesional, la detalii ale unor evenimente traumatice (exemplu ar fi personalul din descarcerări, ofițerii de poliție sau avocați care sunt expuși repetat la detalii ale abuzului copiilor, etc.); să îi fie amenințată integritatea corporală sau a integrității Eului ori chiar vătămarea, bolile grave, absența mijloacelor de trai, delicvența, alienarea de propriul sistem de credințe. Traumatizarea cumulativă este cea care va slăbi forța Eului, afectează personalitatea și face referire la o succesiune în timp a evenimentelor traumatizante, iar traumatizarea secvențială este cea în care fiecare rană este redeschisă la un nou val de evenimente traumatice.

Situațiile traumatizante sunt diferite de la individ la individ, chiar și în cazul în care evenimentul traumatizant este același.

Trauma psihică va afecta persoanele din anturaj, persoanele care participă la ajutorarea celor traumatizați (traumă vicariantă) prin suprasolicitare emoțională, relația cu persoana care induce trauma (cu cât este mai apropiată cu atât este mai afectat sentimentul de încredere în ceilalți, dar și în sine). Rana produsă de evenimentul traumatizant presupune un complex de reacții în sfera fiziologică, a emoțiilor, a comportamentelor și a cognițiilor. Astfel, pot apare: manifestări neurovegetative, tulburări ale somnului, tulburări ale apetitului, tulburări ale controlului sfincterian, plâns facil, amorțire emoțională, durerea emoțională, adezivitatea față de ceea ce a pierdut, izolare, dependențe, comportamente haotice, ritualuri compulsive, ruminații, flash-back-uri, coșmaruri, depersonalizare, derealizare, auto- sau supraculpabilizare, evitare, tulburări ale memoriei.

Într-o primă fază pot apare doliul, mânia, o inundare cu reacții emoționale copleșitoare, apoi urmează negarea cu evitarea comportamentală sau utilizarea de droguri/ medicamente. Acestea sunt urmate de starea de invazie a gândurilor sau imaginilor mnezice ale traumei, faza de perlaborare în care se confruntă cu evenimentele traumatice și reacția personală, iar în ultimă fază apare capacitatea de a se gândi la ceea ce s-a întâmplat fără a-și reaminti compulsiv. Dacă în starea de perlaborare și cea de concluzie relativă, ultima fază, apar starea de încremenire, simptome psihosomatice sau pierderea speranței, atunci acestea reprezintă variante patologice. 

Evoluția reacțiilor traumatice în timp presupune câteva faze: faza de șoc fiziologic și emoțional de la câteva ore la câteva zile; faza de negare în care apar modificări perceptive temporo-spațiale până la derealizare și depersonalizare; faza de acțiune cu o durată de 2 săptămâni – 1 lună cu sentimente de furie, elemente reactive de tip depresiv, tulburări de memorie și de somn, dificultăți în efectuarea activităților obișnuite; faza de descărcare poate apare cu condiția ca, manifestările prezentate anterior să nu persiste.

În urma evenimentului traumatizant persoana va elabora o schemă a traumei cu tendința la repetiție și o schemă compensatorie cu rol de control al experiențelor traumatice. Ele reprezintă pilonii procesului traumatic, iar factorii protectivi și cei corectori au rol important în evitarea cronicizării efectelor traumei. Cu cât intervin mai repede și sunt mai mulți, ajută la reconstrucția realității persoanei după evenimentul traumatizant. 

Imagine de Gerd Altmann de la Pixabay