de Issabela Cotelin

Lucram, în sfârșit, într-o multinațională. Era prin 1997, poate 1998, și multinaționalele păreau un vis american transmutat pe pământ românesc – vedeam la alții și voiam și eu.

Deși multinaționala la care am reușit să mă angajez prin concurs era departe de americani, ba aș spune că era opusul lor geografic și cultural, eram foarte încântată. Era un succes. Demonstrasem tuturor că nu făcusem facultatea degeaba, intrasem prin propriile puteri, deci arătasem că se poate și asta, iar banii pe care îi luam nu mai erau, pentru prima oară, o problemă. Și azi aș fi mulțumită să iau lunar salariul pe care îl aveam acum douăzeci de ani în acea multinațională.

La început am fost un fel de ajutor de secretară. Era un cuvânt nou pe vremea aceea – referent. Nu știu dacă mai există azi, când toate posturile au denumiri englezești, dar atunci spunea tot. Referentul era un om bun la toate și suna și bine. 

Inițial, deci, introduceam texte în calculator. Din acelea mici, ordine, dispoziții, hârtiuțe care trebuiau ieri ș.a.m.d., pentru departamentul administrativ, unde fusesem încadrată. Dar vestea că tastez repede, corect și pe loc orice mi se dă a zburat și în scurt timp se rugau de mine, deși aveau oamenii lor, judiciarul, tehnicul, comercialul și, mai ales, ținta mea principală, biroul de traduceri.

Prima mea șefă directă a fost o fată de o seamă cu mine. Ei bine, fata asta m-a luat într-o zi în biroul ei și mi-a dat un teanc de bani, spunându-mi că e primă de… am uitat cum îi zicea. Era un avans cu rambursare incertă, din care trebuia să-mi cumpăr… costum. Mi-a explicat foarte frumos, ca o mamă copilului năbădăios, că trebuie să mă îmbrac office (cuvântul l-am aflat ulterior). Vorbea despre importanța multinaționalei și a aspectului exterior, treaba ei fiind să asigure fluxul circulației hârtiilor și protocolul. Părea desăvârșit integrată în funcție, deși peste un an s-a înscris într-o excursie în SUA și nu s-a mai întors de acolo. Dar asta e altă poveste și în anul acela s-au schimbat atât de multe, încât plecarea ei nu mai conta pentru nimeni.

De altfel, într-o multinațională oamenii vin și pleacă precum la o plimbare pe bulevard în zilele cu soare și totul se poate modifica de la o zi la alta, mai puțin unii șefi. În speță, cei mari. Ei se schimbă cel mai greu sau deloc.

În fine, mi-am însușit lecția despre vestimentație. Am înțeles că blugii și tricourile mele prăfuite la figurat nu fac față unui birou de secretariat, unde se perindau străini. Am înțeles și că părul trebuie strâns frumos, nu chiar ca la școală, dar aranjat cumva. Am făcut atunci multe concesii. Pentru carieră, îmi spuneam. Veneam dintr-o redacție de ziar, unde puteam să fiu și să arăt cum aveam chef, asta fiind, în fapt, ideea – să fiu eu însămi. Ei bine, într-o multinațională ideea de bază, inoculată instant, era tocmai invers: să nu mai fiu eu însămi, ci o rotiță dintr-un angrenaj uriaș care funcționa oricum, și cu, și fără mine.

Așadar, mi-am luat primele bluze și primele două sacouri. Și una bucată fustă cu una pereche pantofi. Mai râdeam, mă mai supăram, mi se părea mereu că mă împiedic în fustă și că zgomotul toculețelor joase îmi zgârie creierul. Am început să fiu atentă în jur și am văzut că altele au sacouri cu pantaloni. Evrika, am zis, fugind la șefa mea. Ea a încercat să mă convingă ce bine îmi stă și altele, n-a mers, am renegociat crunt (de câte ori ziceam dar aia de ce poate, mi se răspundea pentru că aia e cutare) și am obținut pantalonii – dar nu blugi, chiar dacă-s negri, a fost izbucnirea ei finală. 

Tot era ca naiba, dar era mai omenește. Am mai făcut eu niște șmecherii, ca să-mi fie și mie bine, și credeam că au uitat de mine, lăsându-mă în legea mea, până într-o dimineață, când m-am trezit cu un ROI (regulament de ordine interioară) actualizat și pus strategic pe birou, în care era subliniat un articol cu marker galben. Nu mai rețin formularea exactă, dar încă văd în fața ochilor cele două cuvinte alăturate, îngălbenite ca un soare canicular nesuferit: se interzic adidașii..

Nu știu nici azi dacă noul ROI a pornit de la mine sau de la un prieten proaspăt angajat, român degajat și el în concepții, dar a fost lovitura de grație, deși adidașii mei erau negri, eleganți și, bineînțeles, de firmă. După ce am râs cu lacrimi, am simțit că mă sufoc. Trebuia să fac ceva să-mi mențin dreptul la individualitate în toată acea uriașă personalitate colectivă. Ce-a urmat a fost parcă pe repede-înainte: m-am făcut indispensabilă rapid, pentru că nu muncea foarte multă lume cu adevărat. Am avansat repede la postul de traducător, lucrând și în engleză, pe lângă rusă. Eram omul de bază la orice, un fel de „unde-i aia mică”, fapt pentru care mi-am re-arogat drepturile esențiale: de a pleca când îmi doresc, nu la orele impuse de ei după program, și de a purta… adidași și blugi negri. Numai să nu fie mulați, se numea noul compromis. 

Asta mi-am dorit, asta am căpătat. Cu ce preț, e greu de spus într-un articol pe care mi-l doresc, totuși, amuzant. Stresul și răspunderea erau foarte mari. Și nu numai pentru mine. Iar pentru unul dintre noi, pe care nu-l voi uita niciodată, a fost fatal. Îl chema Lucian, avea tot douăzeci și ceva de ani și el și doi copii mici acasă. A căzut secerat, deoarece viață personală nu mai avea și nici altă boală în afară de surmenaj, în timp ce executa tot felul de ordine urgente și importante. Era doar un șofer Lucian, nici el însuși nu mai știa al cui.

Povestea primei și ultimei mele multinaționale a ținut doi ani. Am început-o și am sfârșit-o în adidași și mi-am jurat să nu mă mai întorc în ea sau în alta asemănătoare. Cu alt preț, desigur, care nu face obiectul acestui text, dar am reușit și asta.

Nu zic și nu susțin că-n toate e la fel. Văd și azi oameni care par fericiți de jobul lor în multinaționale. Că par sau chiar sunt… asta nu mai am de unde să știu.

https://semaiintampla.com/

Credit imagine: https://www.sexulslab.ro/

Volume publicate: