de Issabela Cotelin

Deunăzi, nimeresc pe un blog ale cărui texte îmi plac și citesc unul. Îmi place și textul respectiv, fără îndoială, altfel nu aș fi trecut pe acolo. 

Era un text cald și cursiv, la persoana întâi – o amintire narativă, studiată post factum.

Textul e preponderent liric și bine scris, induce și produce senzații, provoacă amintiri proprii. Dar nu despre asta e vorba. Era cât pe ce să trec mai departe, în seninătatea mea de cititor (aka reader), când văd sus de tot un fel de subtitlu, ca o încadrare a textului respectiv: neo proză, smart emotional nu-mai-știu-cum. Și rămân agățată de această sintagmă cu mintea, deși am închis demult articolul respectiv.

Stop cadru. Mă opresc aici cu mintea, cum spuneam. Mă opresc, practic, cu totul. Sau, mai bine zis, încerc să cuprind. Mă laud de atâta timp – nu numai singură, mă laudă și alții – că sunt open mind. Și chiar mă simt așa. Însă, în unele aspecte ale existenței, mă trezesc subit mai conservatoare decât papa de la Roma – deși nici această expresie nu mai e ce era, fiind în istoria Vaticanului papi atât de deschiși la minte, cât să răvășească puțin bretonul de pe fruntea papalității.

Deci, gândesc eu profund, în noua lumină, Macii…, prima mea carte, nu mai e un roman de confesiune, după ce m-am chinuit atâta eu însămi să îl încadrez oarecum, printre memorii, autobiografii și alte subramuri. Să fie, în noua lumină, jurnalul meu o neo proză smart emotional…?  

Cum drumu-i lung și n-am s-o aflu niciodată de la critica noastră, care nu va folosi termenii străini în veci, atâta timp cât va mai exista – și bine face – a trebuit să mă descurc tot pe cont propriu, dându-mi seama astfel că există două feluri de literaturi contemporane: cea „clasică” (nu găsesc alt termen) și cea neo, cea a netului, literatura virtuală, în pofida faptului că ajunge tot mai des și tipărită.

E o explozie, nu neapărat pandemică, de scrisuri azi. Azi tot românul nu numai că s-a născut poet, dar e și prozator în devenire. Nu e rău, atâta timp cât fiecare își are propria-i măsură și-și cunoaște lungul scrisului. Avem astfel, după mine, o literatură de consum destul de solidă și bună și, din fericire, ne-erotică preponderent (deși locul acesteia eu îl văd în sex-shop-uri, marea ei căutare arătându-mi gradul de „cultură” a nației respective).

Dar, no offence, ca să mă aliez limbajului, sunt mulți copaci tăiați aiurea. Multe edituri care publică orice, pentru bani. Mulți oameni care au destui bani pentru a se publica. Și, mai ales, multe cursuri pentru scriitori. Cursurilor de creative writting le-aș vedea o mare utilitate ca activitate școlară sau extrașcolară, deși tocmai în acest perimetru lipsesc cu desăvârșire – young adult, vorba lor proprie. Pentru adults, însă, pentru cel ce s-ar vrea scriitor, creative writting e ca un fel de dezvoltare personală pentru restul lumii care s-ar vrea om reușit. Chiar ieri am văzut un buton cu inscripția cum să devii scriitor în 7 (sau 10, am uitat) pași. Na, zic, ce simplu, și, până să mai vină alt gând, tot pe net găsesc și una dintre explicații, aceea că scrisul e terapie. Este și asta. Dar, să mă ierte fanii aprigi ai creative writtings-urilor, și în psihoterapie se folosesc diverse metode, în funcție de pacient, inclusiv cea a scrisului; or, dacă s-ar publica toate euforiile acestora, ar fi, măcar ea, o literatură bine definită: literatură de specialitate.

Scriitura nu e, totuși, un job ale cărui skill-uri să fie însușite la un curs. Scriitura e vocație. Ca medicina. Ca profesoratul. Ca orice altceva. Și zidarului îi trebuie chemarea interioară de a potrivi cărămidă peste cărămidă, ca să iasă o construcție durabilă – și știm cu toții ce clădiri la minut se fac azi. Și minerul trebuie să iubească adâncul pământului, altfel n-are ce căuta în el. Mai artă e în minerul devotat adâncului său decât în scriitorul care compune după reguli și norme. Când lucrurile nu se armonizează de la sine, apar anomalii, pentru că naturalețea e cheia oricărui univers. De aceea au și fost atât de nefirești mineriadele duse sub sloganul Moarte intelectualilor… 

Iar m-am depărtat. O altă „belea” (nu găsesc cuvânt mai literar) a cărților actuale, cu rădăcini adânci în excesul de virtual, îndeosebi facebook, este aceea a aprecierii omului, în detrimentul scrisului său. O mulțime de „oameni buni și frumoși” sunt publicați astăzi și se insistă în prezentări pe această latură. Or fi, sunt departe de a contrazice o calitate umană, dar „omul bun și frumos” nu are aprioric nicio legătură cu un scris bun. Ba, din contra, istoria artei universale demonstrează contrariul. 

Lăsați omului ce e al omului și scrisului ce e al scrisului.

Sau, poate, nu înțeleg eu mersul lumii și definiția omului nou, universal și multașteptat, care face un curs online și e bun la toate după absolvirea lui. Mai ales că Amazon (și chiar câteva saituri românești) oferă acum varianta de a transforma orice e-book într-o carte tipărită într-un singur exemplar, la dorința cititorului respectiv. Mai cool de-atât – greu de imaginat.

Pe de altă parte, oameni și instituții cu îndreptățire să contureze o literatură modernă și contemporană viabilă sunt atât de controversați, împărțiți sau dezinteresați de o idee abstractă, în favoarea profană a momentului personal de glorie sau declin, încât…

Revin. Pot să înțeleg – de aici pornisem, de fapt – că, în complicitate cu creative writtings-urile, au apărut și toate denumirile actuale: dark, epic, high sau love fantasy; historical, multicultural, spicy sau sweet romance; creepy kids, gothic, magic sau quiet horror; alternate history, arthurian sau bangsian fantasy, biopunk sau sreasteampunk etc. Tot odată cu ele, presupun, betta sau sensitivity reader-ii – nu le știu și lor subramurile – au înlocuit cititorii. Pot să înțeleg că la o literatură de consum avem un limbaj aferent de consum universal. Pot să înțeleg că avem iluzia devenirii unui om mai bun, mai reușit, mai talentat printr-un curs online. Textul acesta ar fi rămas, totuși, nescris, dacă nu aș fi văzut, izolat, edituri consacrate, cu aură de focare de cultură, pretându-se la astfel de prezentări comerciale și americanizate. What’s next?

Și, pentru că scrisul aplicat trebuia să se cheme cumva, se numește, probabil, neo proză. Iar smart emotional e, probabil, o subspecie. At least, această neo literatură îmi induce o ultimă și retorică întrebare: limba noastră română mai subzistă pentru unicul scop de a o cinsti, cu vehemență virtuală și cu decorații reale, o dată pe an, de ziua ei prestabilită?

https://semaiintampla.com/

Sursă foto: https://my-vvp.com/

Volume publicate: